Anonima – O femeie din Berlin (5)

[…]
Aproape cincisprezece oameni din clădirea noastră s-au adăpostit în locuința cuplului de librari, și-au adus așternuturi și s-au aranjat pe canapele, pe jos, peste tot pe unde mai e loc. Fiindcă această locuință are la ușa din față și la cea din spate încuietori patentate și bare de ranforsare care intră în podea. În afară de asta, ușa din față este placată în interior cu metal. Ne-am așezat cu toții în jurul mesei din bucătăria străină, toți avem ochii adânciți în orbite, suntem palizi și obosiți de nesomn. Vorbim în șoaptă, respirăm sacadat, bem avizi cafeaua fierbinte de malț (fiartă pe un foc de literatură nazistă, după cum ne spune librarul). Privim deseori spre ușa din spate, închisă și baricadată, sperând că va rezista. Flămândă, mă îndop cu pâinea altcuiva. Dintr-odată, pași pe scara din spate și cuvinte străine, care răsună atât de grosolan și de animalic. Toți cei de la masă încremenesc și tac. Ne oprim din mestecat, ne ținem respirația. Mâinile ni se încleștează la piept, ochii sclipesc sălbatic. Se face din nou liniște afară, iar zgomotul pașilor s-a stins. Cineva șoptește:
— Dacă așa o să fie lucrurile de-acum înainte…

[…]
postfață
Autoarea, o femeie germană puțin trecută de treizeci de ani, a început la 20 aprilie 1945 să scrie un jurnal care astăzi constituie o mărturie teribilă. La începutul Confesiunilor lui Jean-Jacques Rousseau, care au fost considerate în epoca în care au fost scrise drept cea mai îndrăzneață autocritică, se găsește următoarea afirmaţie: „Alcătuiesc o lucrare cum n-a mai fost alta la fel și a cărei înfăptuire nu va avea imitator.“ Nu există altă frază mai potrivită pentru a caracteriza lucrarea pe care tocmai aţi citit-o. […]
Prin urmare, fiind vorba despre un document, și nu un produs literar, în timpul creației căruia autoarea aruncă o privire și spre public, consider că este necesar să amintesc câte ceva despre autenticitatea acestuia. O cunosc pe autoare de mulți ani. Provine dintr-o familie burgheză, iar această origine i-ar fi oferit unei tinere ca ea, în urmă cu cincizeci de ani, doar posibilitatea unei căsătorii – și nimic mai mult. Dar ea a primit o educație desăvârșită, iar anumite aptitudini de care a dat dovadă i-au permis o independență timpurie. Desenând, fotografiind și studiind, a călătorit prin mare parte a Europei, de la nord la sud şi de la vest la est. Experiențele și întâmplările personale au împiedicat-o să aibă legături cu organizațiile celui de-al Treilea Reich. Independentă în luarea propriilor decizii, o îndatorire de serviciu a ținut-o în ultimul an de război la Berlin – până când a fost prea târziu să mai părăsească orașul. Când apocalipsa roșie s-a prăvălit peste orașul în care, în ciuda evacuărilor, se mai aflau încă patru milioane de locuitori, autoarea începe să consemneze. De vineri, 20 aprilie 1945, până vineri, 22 iunie 1945, ea notează în nişte caiete școlare vechi și pe bucăţele de hârtie tot ce i s-a întâmplat ei și celorlalți locatari ai clădirii în care se refugiase. În timp ce scriu aceste rânduri, am manuscrisul în fața ochilor. Vioiciunea care reiese din scurtele însemnări cu creionul, emoția pe care acestea o transmit, amestecul dintre stenografie, scris cursiv și scriitură codată (era extrem de periculos să ții un astfel de jurnal), prescurtările care te îngrozesc (mereu acest Schdg = Schändung – viol), toate se pot pierde odată cu tipărirea, căci cuvântul tipărit are un caracter neutru. Consider însă că limbajul folosit de autoare lasă să se înțeleagă mai mult decât exprimă în mod firesc niște cuvinte tipărite. Clădirea descrisă aici mi-e cunoscută. Am stat în vecinătatea ei. Aşa că pot spune că unii dintre locuitorii săi îmi sunt mai mult sau mai puțin familiari. […] Dacă n-aș fi trecut eu însumi prin destule incidente, petrecute în cu totul alte locuri, poate că n-aș fi cunoscut pe deplin puterea eliberatoare a mărturisirii. Jumătate de an mai târziu am reîntâlnit-o pe autoare în altă parte. Aşa am aflat de existența jurnalului. A mai durat încă o jumătate de an până când mi-a îngăduit să-l citesc. Am găsit acolo atâtea descrieri minuțioase pe care le cunoșteam deja din relatările celorlalți. Am regăsit oamenii pe care-i ştiam. A durat mai mult de cinci ani până când am reușit s-o conving că acest jurnal trebuie să fie publicat, deoarece este unic. […]
Fiecare cititor își va da seama că locuitorii acestei clădiri berlineze erau guvernaţi de un singur instinct: foamea. Însă acesta este instinctul de supraviețuire cu orice preț. Mi se mai pare important ceea ce autoarea mi-a spus odată, prin 1947: „Nici una dintre victime nu poate să poarte suferința trăită aidoma unei coroane de spini. Cel puțin eu am avut senzația că ceea ce mi se întâmpla părea să fie doar o reglare de conturi.“ Să cauți dreptatea în mijlocul neomeniei – iată elementul remarcabil al acestui document, un document humain, și, astfel, sub nici o formă un document politique. Astfel, scriind, autoarea a reuşit să scape din vâltoare. Tainicul ei triumf este că a răzbit la suprafaţă, din adâncurile Maelströmului, nu prin ajutorul vreunei legi a fizicii, ci doar pentru că nu s-a lăsat înfrântă, în ciuda primejdiei care pândea la tot pasul.
C.W. Ceram, august 1954 (Kurt W. Marek)

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *