Anonima -O femeie din Berlin (4)

[…]
Totul a început în jurul orei 18. Un bărbat solid ca un taur a venit în adăpost, mort de beat, fluturându-și pistolul încolo şi-ncoace, apoi s-a dus direct spre soția fabricantului de lichior. Altă opțiune nu exista. A gonit-o cu pistolul de colo-colo prin adăpost, apoi a îmbrâncit-o către ușă. Ea se apăra, lovea în jur, plângea – când, din senin, s-a descărcat pistolul. Glonţul a trecut printre stâlpi și s-a înfipt în perete, fără să facă pagube. S-a instalat panica, toți au sărit în picioare, au început să țipe… Se pare că eroul pistolar s-a speriat el însuși destul de tare, căci s-a făcut nevăzut imediat. În jurul orei 19 stăteam liniștită cu văduva sus în locuință, mâncând terci la cină, când fiica mai mică a portarului dă năvală, strigând:
— Coborâți repede, trebuie să vorbiți rusește cu ei. Au venit mai mulți după doamna B. Deci iarăși soția fabricantului de lichior. Ea este de departe cea mai trupeșă dintre noi și are niște sâni imenși. Se zvonește că rușii caută femei trupeșe. Căci gras înseamnă frumos, deoarece ai mai mult din femeie, și-n plus, cu cât e mai plinuţă, cu atât trupul ei e mai diferit de cel al unui bărbat. La popoarele primitive persoanele grase sunt onorate, fiind un simbol al abundenței și fertilității. În țara noastră pot căuta acum mult și bine așa ceva. Tocmai femeile mai vârstnice, care odinioară erau mai bine-făcute, și-au modificat îngrozitor de mult constituția. Soţia fabricantului de lichior evident că n-a dus-o rău. De la începutul războiului a avut mereu o monedă de schimb. Acum trebuie să plătească pentru grăsimea nemeritată. Când am ajuns jos, ea stătea în dreptul ușii de la intrare, scâncind și tremurând. A fugit din adăpost, a reuşit să scape de acei indivizi. Acum nu mai are curaj să se întoarcă acolo, dar nu îndrăzneşte nici să urce treptele până la locuința ei de la etajul al patrulea, fiindcă partea germană mai trage ocazional câte un obuz. Și îi este frică să nu fie urmărită de ruși până sus. Își înfige degetele atât de tare în brațul meu, încât unghiile ei îmi lasă urme pe piele și mă imploră să o însoțesc la un „comandant“, ca să-i dea o escortă, un fel de protecție. Nu-mi dau seama exact ce-și imaginează.
M-am adresat unui bărbat aflat în trecere, care avea stele pe epoleți, încercând să-i explic temerile femeii, însă îmi dau seama că nu știu cuvântul pentru „frică“. Însă el doar ridică din umeri.
— Nu vă faceți griji, nu vă face nimeni nimic, mergeți acasă. În cele din urmă, femeia a urcat treptele, suspinând. N-am mai văzut-o de atunci, probabil s-a baricadat în locuința ei. Foarte bine, era o ţintă prea evidentă. Nici n-am ajuns bine în casă, că fiica portarului, desemnată drept curier, apare iarăși în fugă. Din nou sunt bărbați în adăpost. De data asta au venit după soția brutarului, care reușise și ea să se mai îngraşe puţin de-a lungul anilor de război. Brutarul vine spre mine împleticindu-se, e alb ca făina sa, întinde mâinile bolborosind:
— Ăștia au pus ochii pe soția mea… Stâlcește cuvintele. O clipă mă simt de parcă aș juca într-o piesă de teatru. Era imposibil ca un maistru brutar, provenind din clasa de mijloc, să se miște în felul ăsta, să aibă o voce atât de emoționată, să pară atât de gol și de sfâșiat cum am văzut doar la marii actori de teatru.
În adăpost. Lampa de petrol nu mai arde, probabil nu mai are combustibil. La flacăra plăpândă a unei lămpi Hindenburg – un fitil băgat în seul care umple un carton –, observ fața palidă a soției brutarului, gura îi zvâcnea… Trei ruși stau lângă ea. Femeia e culcată în şezlong şi ba o trage unul de braț, ba o împinge altul înapoi când încearcă să se ridice. Parcă ar fi o păpușă, un obiect. Toți trei discută foarte repede între ei; pare că se ceartă. Înțeleg puțin din ce spun, vorbesc în argou. Ce-i de făcut?
— Comisar, se bâlbâie brutarul.
Comisar, asta înseamnă să găsesc pe oricine are un cuvânt de spus. Am ieșit pe strada calmă în liniștea serii. Focurile de armă și incendiile sunt departe. Îl întâlnesc chiar pe același ofițer care adineauri a pus-o la punct pe soția fabricantului de lichior, mă adresez lui în rusa mea cea mai politicoasă, îl rog să mă ajute. El mă înțelege și face o față acră. În cele din urmă mă urmează șovăitor și fără chef.
În adăpost sunt în continuare toți tăcuți și încremeniți. De parcă toți acești oameni – bărbați, femei, copii – au devenit stane de piatră. Între timp, unul dintre cei trei ruși de lângă soția brutarului a dispărut. Ceilalți doi stau în continuare lângă ea și se ceartă. Ofițerul intră în discuție fără ton de comandă, le vorbește ca de la egal la egal. Desluşesc de mai multe ori expresia „ukaz Stalina“, decretul lui Stalin. Se pare că acest decret prevede că „așa ceva“ n-are voie să se întâmple. Și totuși se întâmplă, din câte înțeleg de la ofițer, care ridică din umeri. Unul din cei doi mustrați îl contrazice. Pe fața lui schimonosită se citeşte mânia:
— Da’ de ce? Nemții ce-au făcut cu femeile noastre? țipă el. Pe sora mea au… Și așa mai departe, nu înțeleg toate cuvintele, ci doar sensul. Ofițerul vorbește iarăși, liniştindu-l pe bărbat. În același timp merg încet spre ușa adăpostului, iar în cele din urmă îi scoate pe amândoi afară. Soția brutarului întreabă cu glas gâtuit:
— Au plecat? Dau din cap afirmativ, dar, vrând să verific, ies afară în culoarul întunecat. Atunci mă prind cei doi. Ambii bărbați stătuseră acolo la pândă. Eu țip și țip… Aud cum ușa de la adăpost se închide în spatele meu.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *