Anonima -O femeie din Berlin (3)

Cronică începută în ziua în care, pentru prima oară, berlinul a trebuit să facă faţă războiului
Vineri, 20 aprilie 1945, ora 16
Da, războiul se apropie de Berlin. Ceea ce ieri încă părea doar un murmur îndepărtat este astăzi un uruit continuu. Respirăm noxele sonore ale tunurilor. Am asurzit, urechile noastre nu mai aud decât tirurile de calibru mare. De mult timp nu mai putem distinge din ce direcţie se trage. Trăim într-un cerc format din țevi de puşcă, care devine tot mai mic cu fiecare oră ce trece. În răstimpul dintre tiruri trec ceasuri întregi încărcate de o tăcere înfiorătoare. Dintr-odată, cineva își amin tește de primăvară. Prin ruinele înnegrite de fum ale casei intră valuri de parfum de liliac din grădini ale nimănui. Trunchiul salcâmului din fața cinematografului e atât de verde! Cândva, în acalmia dintre sirene, grădinarii amatori probabil și-au săpat lotul, fiindcă se poate vedea pământ proaspăt desțelenit pe lângă bolțile cu verdeață de-a lungul Berliner Strasse. Păsările sunt singurele care nu se încred în acest aprilie aparte – pe jgheabul clădirii noastre nu există nici măcar o singură vrabie.
Aproape de ora trei, mașina cu ziare s-a oprit în fața chioșcului. O pândeau deja vreo douăzeci de oameni. În clipa următoare, șoferul nici nu se mai vedea de mâinile întinse cu bănuți. Gerda, fiica portăresei, a făcut rost de un braț de Ediții de seară și mi-a lăsat un exemplar. Nu mai este un ziar adevărat, ci mai degrabă un fel de foaie tipărită pe ambele părți și foarte umedă. În mers, citesc mai întâi raportul emis de Wehrmacht. Nume noi de localități: Müncheberg, Seelow, Buchholz. Sună al naibii de cunoscut și de aproape. Arunc o privire în treacăt la știrile despre frontul de vest. Ce importanţă mai au acum? Soarta noastră vine din est și va schimba climatul în ace lași fel cum a făcut-o odinioară glaciațiunea. Mulţi se întreabă de ce şi se chinuie cu tot felul de întrebări lipsite de sens. Eu vreau doar să mă concentrez asupra zilei și îndatoririlor de astăzi. În jurul chioșcului s-au adunat grupuri de oameni cu fețe palide, care murmură:
— Nu, cine s-ar fi gândit la asta?
— Fiecare mai avea un dram de speranță…
— Nu depinde de noi, suntem pierduți.
Și, referindu-se la vestul Germaniei: — Ăștia o duc bine. Au scăpat de ce-i mai greu. Cuvântul „ruși“ nu-l mai rostește nimeni. Dar le stă pe buze.

[…]
La brutar am găsit chifle, au fost ultimele. Totodată au fost și ultimele mele bonuri de pâine. De altele noi, nici vorbă. Nici un ordin, nici o informație, nimic. Nu se mai ocupă nimeni de noi. Dintr-odată am devenit indivizi, nu mai suntem compatrioți. Toate legăturile de odinioară dintre prieteni și colegi au încetat, dacă între ei se află mai mult de trei case. Contează doar turma din peșteră, familia, ca în timpurile imemoriale. Distanța până la linia ori zontului măsoară acum doar trei sute de pași. La brutărie se zvonea că rușii ar fi ajuns deja la Weissensee și Rangsdorf. La ștrandul în aer liber de la Rangsdorf m-am bălăcit deseori. Îmi spun cu voce tare, să văd cum sună: „Rușii la Rangsdorf“. Sună aiurea. Astăzi, înspre răsărit, cerul era roșu ca focul din cauza incendiilor care nu se mai sting.
Ora 13, m-am întors cu cărbuni. Mergând spre sud mă îndreptam vizibil către front. Tunelul trenului preorășenesc e deja blocat. Oamenii, care stăteau în fața lui, spuneau că la capătul celălalt e spânzurat un soldat, are doar chiloții pe el, la gât îi atârnă o pancartă pe care scrie „Trădător“. Atârnă atât de jos, încât îl poți apuca de picioare şi învârti. Asta spune cineva care l-a văzut cu ochii lui și i-a gonit pe puștii care se amuzau învârtindu-l.
Berliner Strasse e distrusă, are asfaltul spart pe jumătate și e blocată cu baricade. Cozi în fața magazinelor. Fețe terne în vacarmul antiaerienelor. Camioane rulau spre oraș. Ființe murdare, mânjite cu noroi, cu chipuri lipsite de expresie și bandaje zdrențuroase mergeau la pas printre ele. Un convoi de căruțe cu paie, pe capră, nişte oameni cărunţi. Baricada e păzită de trupe Volkssturm în uniforme alese la nimereală. Sunt foarte tineri, fețe de țânci răsar de sub căștile de oțel prea largi, te-apucă groaza când le auzi vocile stridente. Pot avea cel mult cincisprezece ani, sunt atât de slabi și de scunzi, încât jacheta militară atârnă pe ei.
De ce suntem atât de îngroziți când ne gândim la uciderea unor copii? Dacă ar avea cu trei, patru ani mai mult, faptul că sunt împușcați sau ciopârțiți ni s-ar părea un lucru atât de firesc. Unde se află acea limită?
[…]
Înapoi în adăpost, luni, ora 20. Spre seară, primele lovituri ale artileriei în colțul străzii noastre. Vâjâieli, șuierături, vuiete. Flăcările au scânteiat doar o clipă. Țipete speriate în curte. Am căzut pe trepte la coborâre, iar jos am aflat că a fost lovită zona din fața cinematografului. Dușmanul trage asupra noastră. De altfel circulă zvonul că rușii comit doar fărădelegi minore. Încetul cu încetul începem să ne îndoim că va mai urma acel te mut covor de bombe american – fiindcă i-ar lovi acum și pe rușii ajunși la Berlin. Un nou zvon se răspândeşte prin adăpostul nostru. Soția fabricantului de lichior l-a aflat dintr-o sursă sigură și foarte secretă și ni-l comunică respirând sacadat: americanii și britanicii s-ar fi certat cu rusnacii și ar lua în considerare o alianță cu noi, pentru a-i goni iarăși din țară. Râsete răutăcioase și dispute. Soția fabricantului de lichior este profund jignită și, de supărare, începe să vorbească în dialectul ei săsesc. S-a întors de-abia ieri din fabrica (destul de mică) de lichior aflată în spatele Moritzplatz, unde a înnoptat până de curând alături de soțul ei. A revenit la locuința ei și în adăpostul nostru, ca să nu-şi piardă locul de aici. Soțul ei a rămas acolo cu sticlele și retortele lui – și cu o roșcată pe nume Elvira, după cum știu toți din adăpost.
În rest, continuăm goana după alimente. Puțin înainte de ora de închidere a magazinului am reușit să mai fac rost de 150 de grame de griș. La colțul străzii am auzit dintr-odată țipete și lumea a luat-o la fugă: la Bolle se descărca un camion, butoaie pline de unt – marfă râncedă – erau duse în magazin și urmează să fie împărțite. Jumătate de kilogram de persoană și totul – iar asta e îngrijorător – gratuit! Nu trebuie să ai decât o singură ștampilă pe cartelă. Oare ăsta e primul semn de panică? Sau e vocea raţiunii care a învins, în sfârşit, hăţişul birocratic? Imediat s-a produs o învălmășeală în fața ușii magazinului, oamenii se băteau cu umbrelele și cu pumnii. M-am împins și eu câteva minute, aflând câte ceva despre niște rezerve, întăriri și tancuri germane aflate în marș spre noi, venind de nu știu unde – o femeie pare-se că a auzit asta noaptea trecută la radioul cu galenă. Apoi am lăsat untul baltă, nu vreau să mă bat pentru așa ceva. Cel puțin nu azi. Poate va trebui să învăț s-o fac în curând.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *