Eu de aici, unde plec?

Lângă ocean e tare bine. Aerul sărat curăță sinusurile. Vântul bate foarte tare. Mai mult de atât nu trebuie. La țărmul oceanului zilele seamănă toate una cu cealaltă. Foarte convenabilă treabă. Azilul de bătrâni e cam la trei kilometri de țărm. Nici dacă era lângă apă nu prea conta. Locatarii acestui azil nu se pot deplasa singuri. Nici angajații nu sunt mulți, ca să-i scoată la plimbare. Și nici bătrânii nu vor. Nu mai văd rostul. Ar fi un rost totuși. În localitatea asta mică nu se întâmplă mare lucru. În vremurile în care funcționa portul era mai multă agitație. Veneau și plecau vapoare încărcate cu marfă prețioasă. Pentru că, nu se știe nici acum de ce, aici era un loc unde se descărcau fructe ciudate, animale rare comandate de cine știe ce grădină zoologică sau circ, saci cu condimente din Moluccas, argintărie, tot felul de resturi de la mobilier scump, cărți foarte vechi cu coperți aurite. Oare era cererea atât de mare în zonă, oare portul întrunea toate condițiile cerute de o marfă specială, oare era aerul sărat, sau oamenii care lucrau acolo, sau poate chiar felul în care apunea soarele? Adică mult mai târziu decât în alte locuri din preajmă. De ce? Nu știa nimeni. Treburile mergeau bine în vremurile acelea, bărbații aveau de lucru în port, femeile erau mai bine îmbrăcate, copii mai grăsuți. Deși erau bine plătiți, deh, omul tot om rămâne, lucrătorii mai furau din containere fiecare ce putea. În așa fel încât în fiecare casă trona la loc de seamă câte un obiect mai ciudat, un rest de candelabru, un picior de scaun din lemn aurit, o lingură de argint găurită, un săculeț cu pulbere gălbuie frumos mirositoare. Într-una din case, fusese ascunsă o pasăre foarte colorată, dar care murise în scurt timp, lăsând în urma ei o minunată colivie de aur. O altă familie a luat un pui de maimuță, ca să o distreze pe fetița lor. Într-o bună zi după o furtună teribilă, unul din vasele care aduceau marfă s-a scufundat în larg. Despre încărcătura acelui vas nu prea voia nimeni să vorbească. Se tot zvonea că era ceva cu totul special, rar, periculos chiar. Bârfele se prăvăleau ca niște bolovani peste biata imaginație a oamenilor. În scurt timp portul s-a închis. De ce? Nu știe nimeni exact.

Jose iese zilnic din camera sa, poate să manevreze scaunul cu rotile. În azilul ăsta este deja de șapte ani. Familie nu mai are prin zonă ca să-l viziteze așa cum se întâmplă cu alți bătrâni de acolo. Aproape toți primesc cam o vizită pe lună de la copii, nepoți, frați, surori, cumnați și tot așa. Pe Jose îl vizitează amintirile. Și nu sunt puține. Și uneori vine Rafael. Jose știe că are o fată măritată pe undeva prin Argentina, dar i-a pierdut urma. A plecat demult cu mama ei imediat după ce orășelul port a intrat în declin și nu mai aveau ce să mănânce. Într-o bună zi pe la asfințit, Jose împreună cu soția sa au hotărât ca ea să plece cu fata la o mătușă care stătea în Formosa. Se gândiseră cei doi soți că așa e cel mai bine și că e singura soluție pentru a scăpa de foame, pentru a duce fata lor, de șase ani pe atunci, la o școală care nu se închide imediat cum s-a deschis, așa cum s-a petrecut la ei în oraș. Toate astea cu gândul că Jose va munci pe brânci și încet-încet o să strângă niște bani să le aducă pe femei înapoi. Timpul a trecut și Jose ar fi muncit ca un bou la jug dar nu avea ce. Odată cu scufundarea navei Azul parcă nici aerul nu mai intra în oraș. În fiecare zi pe chei se strângeau toți bărbații în putere și își aruncau privirile în zare. Orizontul se încăpățâna să rămână vast și gol și cum îi stă în obicei, foarte îndepărtat.

Rafael se trezește de obicei foarte devreme. Uneori nu-i dau pace gândurile că trebuie să facă ceva ca să-și câștige pâinea, alteori pur și simplu prima rază de soare care intră prin ferestruică îl gâdilă pe nas și-l îmbie afară din casă. Mă rog, casă e un fel de a zice. El de fapt locuiește într-o anexă a unei clădiri mai de soi unde e tolerat în schimbul unor pești foarte gustoși pe care el îi prinde cu greu. Inițial proprietarii au făcut camera asta cu ieșire direct în stradă pentru a depozita diverse unelte care nu mai sunt bune, dar nici de aruncat nu sunt. Când le-a propus Rafael schimbul ei au acceptat pe loc. Cam o dată pe lună el le aduce o lădiță plină ochi cu pești afundați în solzi de gheață. Camera în care stă el este dintr-un lut galben, cu pereți cam strâmbi și o fereastră foarte mică, mai mult o gaură în perete. Încăperea e foarte întunecoasă, o minune vara când umbra neagră a sudului te îmbrățișează cu răcoare. Azi Rafael cu prea are chef de nimic. Poate că o să treacă pe la Jose la azil. Din când în când îi face o vizită, nu este obligat desigur, o face de drag, știe că bătrânul lup de mare nu mai are pe nimeni. Și mai știe că fiecare persoană sub soarele acesta are nevoie să fie măcar văzut de cineva dacă nu iubit și îngrijit. Primele raze de soare aduc și râsetele copiilor în stradă. Micii zdrențăroși ies să bată mingea în colbul albăstrui al dimineții. Uneori Rafael intră în joc cu ei, nu mai are el energia din tinerețe, deși nici bătrân nu este, are cam patruzeci de ani. Le arată niște trucuri, ce își mai aduce și el aminte. Băiețandrii îl mai păcălesc și-i suflă mingea iar Rafael se preface că se supără și pleacă dar se întoarce râzând și reintră în joc.

Azi oceanul e foarte agitat. De obicei valurile nu depășesc un metru dar astăzi în mod special, ca un cadou a naturii, valurile își aruncă spuma departe pe uscat. Nici urmă de pescar că doar nu sunt nebuni să iasă pe așa o vreme. Cerul e albastru fără urmă de nori. În zile din astea Rafael ocolește aleea bătătorită ce merge paralel cu coasta. Nu îi face bine locul acela unde a văzut-o pe Hermina pentru ultima oară acum douăzeci și doi de ani. Dacă stă bine și se gândește azi se împlinesc fix douăzeci și doi de ani. Hermina era venită din alt oraș cu familia ei. O familie foarte săracă. Își căutau un loc mai bun pentru traiul zilnic iar orășelul ăsta liniștit li s-a părut locul ideal pentru o viață mai bună. Cine nu își dorește o viață mai bună? Locuiau cu toții, mama, tatăl, Hermina și ceilalți cinci frați într-o cameră închiriată pe bani puțini undeva la periferie, nu foarte aproape de ocean. Tatăl ei făcea diverse treburi și corvezi pentru a-și întreține familia. Hermina tot zburda de colo acolo tot căutând vecinătatea valurilor. Știa și jocul cu mingea și nu de puține ori le dădea clasă băieților. Aceștia își mușcau degetele de ciudă însă îi căutau asiduu compania. Nu știau nici ei bine de ce. Auzi, ce ar fi să mă înveți să pescuiesc? l-a întrebat într-o bună zi Hermina pe Rafael așa din senin. Fără bună ziua, fără introducere. Sigur trebuie să fie vreun secret. Nu cred că merge doar așa să arunci o sfoară și gata. Rafael mustăcea. Cum să divulge el ditamai secretele unei mucoase? Astea sunt secrete de mii de ani păstrate cu sfințenie de către bărbați iar acum vine o puștoaică cu tupeu și el să i le spună imediat. Nu, așa nu merge. Ce, îl crede prost? El învățase de la bunicul său cum se alege sfoara, ce lemn îi trebuie pentru băț, cât de sărat să fie aerul când pleci după bacalhau, chiar și cu să te îmbraci pentru asemenea operațiuni care se fac de când lumea și pământul. Pe scurt Rafael știa de toate dar nu prea voia să spună. Ascult, a zis Hermina fără să clipească. Din clipa aceea au rămas nedezlipiți și au bântuit țărmul în lung și în lat. Au descoperit chiar și o specie nouă de fluturi cu pete galbene pe aripi și cu un zbor lung și lent ca și cum ar fi parcurs 100 de kilometri între două flori. De când i-a murit mama Rafael trăia cam din mila vecinilor, oameni buni de altfel însă tare ocupați. Era un băiat vesel, ăsta era norocul lui. Și zâmbea mult ceea ce îi aducea câte un colț de pâine sau o bucată zemoasă de pepene exact când și le dorea. Când s-a închis portul, familia Herminei a decis să plece în altă parte. Rafael are și acum în minte ziua aceea când ardea soarele pe cer. Nu și-au spus nimic. El i-a dat o cutie mică din carton negru în care se afla o scoică. Ea s-a prefăcut că o ia cu grijă și a ascuns-o într-un buzunar. Apoi a întors spatele și s-a făcut din ce în ce mai mică pe panta ce duce spre periferia pescarilor. Rafael a fost tare trist când a doua zi a găsit cutia aruncată în niște ciulini, scoica nu mai era, dar poate că râpa galbenă a înghițit-o. Poate că Hermina nu a suportat asemenea dar de rămas bun. Poate că a jignit-o. Poate că i-a făcut rău. Sau poate că pur și simplu nu-l iubea. O explicație mult mai simplă și convenabilă.  

De ceva vreme Jose primea vizite de la Rafael. Nu ceruse el așa ceva. Nici nu-l știa bine. Când le petrecuse pe femeia și fata lui la tren să plece în Argentina, Jose l-a găsit pe Rafael în gara mică stând pe o ladă de lemn. Venea aproape în fiecare zi și pur și simplu privea trenurile cum vin și pleacă. Mai mult plecau de fapt. Purtând cu ele oameni care fugeau din portul care secase parcă peste noapte. Jose l-a poftit atunci la o ceașcă de ceai mate. Ei nu plecau nicăieri.

La azil au pus de curând lift. E altceva acum. Organizația care a construit azilul pe terenul ieftin aproape gratis a promis la început că o să fie un loc foarte modern. Cu toate facilitățile pentru alinarea suferințelor, cu personal calificat, cu rampe și pante, paturi noi și cearșafuri albe scrobite schimbate în fiecare zi, cu lift la un moment dat, ce mai, cu de toate. Primăria orașului s-a bucurat de așa o investiție. Aici vor veni bătrâni din toată țara, iar bătrânii lor, ai comunității vor fi tratați pe gratis. Bună treabă. Organizația e într-adevăr mare, cu filiale peste tot. A crescut în timp și a acaparat cam toate zonele cheie. Unde au plasat aziluri de bătrâni. Cam multe totuși. De parcă e o țară de moșnegi și babe. Ce-i drept ăștia au bani. Mulți puțini, nu contează. Bani să fie. Unii, gurile rele adică, spun chiar că organizația a ajutat la falimentarea industriilor din diverse zone pentru a sărăci locul si a ieftini pământul.

Jose e mulțumit. Ce contează că mica lui cameră e cam murdară și că nu au schimbat cearșafurile de vreo săptămână. Trăise el în condiții și mai grele. Acum le-au pus și lift. Aici la etajul 4 unde are el camera, sunt cazați doar localnici. Câți au mai rămas. Vreo zece oameni cu diverse boli sau pur și simplu bătrâni. Tot la etajul patru stă și personalul azilului. La etajele 2 și 3 stau oameni aduși din altă parte, la ei vin destul de des rudele. În zilele acelea holurile sunt pline de glasuri ce șoptesc pripit câte ceva, se mai aude și câte un țipăt de copil plictisit, oricum e mult mai animat locul. Și e bine. La parter sunt cazați unii foarte bogați. Acolo nu se intră cu una cu două. Sunt și măsuri de securitate foarte stricte. Din când în când mai vezi câte o văduvă tânără care iese cu nasul în batistă și cu ochii probabil în lacrimi dar asta nu avem de unde să știm pentru că sunt acoperiți de ochelari mari negri ultimul răcnet în materie de modă la New York. Tânăra văduvă e mai tot timpul însoțită de câte un șofer și mai tânăr că doar nu era să vină singură într-un așa moment dificil al vieții ei, doamne ferește sper că nu aveți gânduri ascunse sau răutăți.

Lui Jose îi place să-și petreacă mai toată ziua lângă lift. Să privească ușile cum se închid și se deschid ca o ghilotină. E o cutie de fier tare curioasă mașinăria asta plină de surprize. Nu știi niciodată pe cine îți aduce. Uneori Jose se gândește că e un magician. Spune câteva formule inventate și se așteaptă ca din lift să iasă fata lui. Nici nu e sigur dacă o să o recunoască. Trebuie să semene cu el. Lui Jose îi mai place să privească în gol, să scuipe pe jos și să întrebe ceva pe cei care ies din lift. De fiecare dată același lucru. Eu de aici, unde plec?

Rafael mai are puțin până ajunge la azil, nu știu de ce astăzi panta aia i se pare nesuferită.

desen de Alina GHERASIM

Un comentariu

  1. Doina Magheti says:

    Tulburător… tulburător… De mult n-am mai citit ceva atât de frumos… E ca o rană care doare și pe care n-ai înstrăina-o pentru nimic în lume…

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *