Castalia, un model muzical

Goethe a remarcat că ‚ ’’nu putem evita lumea mai sigur decât prin artă și nu ne putem         lega de ea mai sigur decât prin artă”. Astfel spus, şi literatura este o artă, iar Jocul cu Mărgele de sticlă al lui Hesse se bazează pe modelul muzical.

Pentru a face parte din Castalia,  un individ trebuia să-și dizolve aproape în întregime persoanalitatea, fără ca totuși prin aceasta să-și piardă impulsul puternic, proaspăt, demn de admirat, care constituie valoarea sinelui. Tocmai de aceea, jocul cu mărgele de sticlă trebuia să reprezinte un iute și virtuos zbor prin imperiul spiritului, tot ceea ce a produs umanitatea ca știință fiind adus în joc, în care se reproduce întregul conținut spiritual al lumii.  Se spune că, în acest joc cu mărgele de sticlă trebuie să fie posibil orice, că jocul îl învăluie pe jucător și îi oferă sentimentul că din universul stăpânit de hazard și confuzii s-a constituit altul, perfect simetric și armonios. Însă, adepții jocului, deși pornesc la drum în căutarea sinelui, ajung să piardă exact ceea ce căutau (Bertram se jertfește pe sine însuși în folosul acelui ludus sollemnis, îndeplinindu-și ultima și cea mai solemnă obligație de serviciu).

Jocul cu mărgele de sticlă, simbolul Castaliei, provine din muzică, iar muzica, la rândul ei, provine din echilibru. Însă, cum despre muzică se poate vorbi numai cu un om care a aflat înțelesul lumii, faptul se dovedește a fi imposibil. Jocul, deși se abținea de la orice teologie proprie, avea aceeași semnificație cu un serviciu religios, implicând slujirea entuziastă, subordonată, cucernică a cultului. Jucătorii erau excluși din lupta generală pentru afirmare în lume, căci trebuiau să năzuiască spre centrul sinelui, spre desăvârșire, nu spre periferie, să fie  Marii Umili.

Însă, cu cât mai înaltă era funcția, cu atât mai strânsă era această încătușare. În cele trei biografii ale lui Knecht, vedem confesiunile unui om cu talent literar și ale unui caracter nobil, pentru care trezirea înseamnă cunoașterea treptată de sine. Deși simte că scopul său este activitatea de educator și medic, acesta constată că misiunea care îi fusese încredințată era mai puțin aceea de a-i învăța pe alții, cât mai ales de a învăța pentru el însuși.

Jocul vieții curge la nesfârșit

Contrar tuturor  Maeștrilor dinaintea sa, el singur pare să înțeleagă că adevărul trebuie trăit, nu predat de la catedră. Deși viza mereu  reconcilierea dintre spirit și suflet, ,, această cursă a înțelepciunii după tinerețe, a tinereții după înțelepciune, acest joc nesfârșit, înaripat, era simbolul Castaliei, era jocul vieții în genere, care curgea la nesfârșit, dedublată în bătrânețe și tinerețe, în zi și noapte, în Yang și Yin”. Din nefericire, nu se ajungea în centrul lumii, și de cele mai multe ori nici măcar în centrul propriei persoane, căci apăre o anumită trăire sufletească avută din când în când, numită ,,trezire”. În acel moment, era lesne de înțeles că în aceea  artă , ca în orice artă, nu există niciun punct final al dezvoltării, deși viața ar fi trebuit să fie o transcendență, un progres din treaptă-n treaptă, ce trebuia parcursă și lăsată în urmă.

Din nefericire, însă, această Castalie nu era decât o parte, o mică parte a lumii, chiar dacă cea mai prețioasă și cea mai dragă. O prăpastie există în Castalia, o prăpastie  între trup și suflet, între realitate și ideal, căci se aici se ,,numărau silabe și litere, se făcea muzică și se practica jocul cu mărgele de sticlă, în vreme ce afară, în murdăria lumii, bieții oameni hăituiți trăiau viața adevărată și îndeplineau munca adevărată”.  Locuitorii Castaliei aveau fericirea să trăiască bine apărați, într-o mică lume curată și senină, crezând că acea lume a existat dintotdeauna și că s-au  născut în ea,  ,,dar lumea cu viața ei era nesfârșit mai mare și mai bogată decât reprezentările pe care și le putea face despre ea un castilian, era plină de devenire, de istorie, de încercări și începuturi, veșnic noi, era poate haotică, era totuși patria și pământul natal al tuturor destinelor, al tuturor înălțărilor, al tuturor artelor, al întregii umanități, ea produsese limbile, poparele, statele, culturile, ea ne crease  Castalia, și tot ea avea să vadă murind din nou toate acestea, supraviețuindu-le.”

Tags: ,

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *