Andrew Solomon – Undeva, departe (3)

M-am dus acolo în luna iunie, în perioada de lumină. Nimic nu m-ar fi putut pregăti pentru frumusețea Groenlandei în iunie, când soarele rămâne sus, deasupra capului, toată noaptea. Am fost duși cu bărcuța cu motor a unui pescar din orașul Ilulissat, de cinci mii de locuitori, unde aterizasem într-un avion mic, înspre sud, către una dintre așezările pe care le alesesem în urma consultării cu șeful serviciilor de sănătate publică ale Groenlandei. Se numește Illiminaq, e locuită de vânători și pescari și are, în total, vreo 85 de adulți. Nu există drumuri care duc la Illiminaq și nu există drumuri în Illiminaq. Iarna, sătenii călătoresc pe gheață în sănii trase de câini; vara, se poate ajunge acolo doar cu barca. Primăvara și toamna, oamenii stau acasă. Când m-am dus eu, aisberguri fantastice, unele mari cât o clădire de birouri, pluteau în josul coastei, îngrămădindu-se lângă fiordul de gheață Kangerlussuaq. Împreună cu ghidul meu, am traversat intrarea fiordului într-o bărcuță cu motor, navigând printre bucăți netede, alungite, de gheață veche, care se răsturnaseră cu susul în jos, și frânturi de ghețar erodate de vreme și de un albastru ciudat – barca noastră arăta umilă în fața acestei măreții a naturii. În unele bucăți de gheață se refracta lumina soarelui, care rămânea mereu deasupra liniei orizontului. În vreme ce înaintam, împingeam ușurel aisbergurile mai mici, dintre care unele erau mari cât niște frigidere, altele erau ca niște farfurii plutitoare. Umpleau apa în așa fel, încât, dacă priveai departe, în zare, ai fi crezut că plutești printre plăci de gheață întregi. Lumina era atât de limpede, încât nu părea să existe adâncime a câmpului vizual, și nu puteam desluși ce era aproape și ce era departe. Ne ațineam pe lângă țărm, dar eu nu deosebeam pământul de mare, și, de cele mai multe ori, treceam prin canioanele formate între munții de gheață. Apa era atât de rece, încât, când o bucată de gheață se desprindea de pe marginea unui aisberg și cădea, ea se adâncea în apă ca într-o cremă, a cărei netezime se refăcea încetișor, la doar câteva secunde după impact. Din când în când, vedeam sau auzeam câte o focă plonjând cu un plescăit în apa rece. În rest eram singuri cu lumina și gheața.

Illiminaq, construit în jurul unui mic golf natural, are vreo treizeci de case, o școală, o bisericuță și un magazin, aprovizionat cam o dată pe săptămână. Fiecare casă are un atelaj de câini, care depășesc cu mult numărul locatarilor. Casele sunt zugrăvite în culorile vii,                                       deschise, pentru care localnicii au un cult – turcoaz, galben deschis, roz pal –, dar de-abia se zăresc pe stâncile imense care se înalță în spatele lor sau pe marea albă care se întinde în fața lor. E greu de imaginat un loc mai izolat decât Illiminaq. Satul are totuși linie telefonică, și guvernul danez plătește elicoptere care iau localnicii în caz de urgențe medicale, dacă vremea permite aterizarea. Nimeni nu are apă curentă sau toaletă cu apă, dar există un generator, așa încât unele case și școala au curent electric, și câteva au televizor. Fiecare casă are o priveliște neînchipuit de frumoasă; la miezul nopții, când soarele era sus, pe cer, și localnicii dormeau, mă plimbam printre casele tăcute și câinii adormiți, ca într-un vis.

Cu o săptămână înainte de venirea mea, fusese pus în fața magazinului un anunţ că se căutau voluntari care să discute cu mine despre stările lor sufletești. Translatorul meu – o femeie inuit vioaie, cultivată, activistă, în care oamenii din Illiminaq aveau încredere – fusese de acord, călcându-și pe inimă, să încerce să mă ajute să conving localnicii cu comportament rezervat să vorbească despre sentimente. Am fost abordați, destul de timid, a doua zi de la sosire. Da, și ei aveau unele povești de spus. Da, se hotărâseră să mi le spună mie. Da, era mai ușor de vorbit despre astfel de lucruri cu un străin. Da, trebuie să vorbesc cu cele trei femei înțelepte – cele care au pornit toată chestia asta cu vorbitul despre sentimente. Toți erau dornici să ajute, chiar dacă acest ajutor implica o locvacitate oarecum străină felului lor obișnuit de a fi. Datorită faptului că li se spuseseră lucruri bune despre mine înainte să ajung, și datorită pescarului care mă adusese cu barca lui, și datorită translatoarei mele, m-au primit în comunitatea lor restrânsă, tratându-mă cu politețea cuvenită unui oaspete.

Undeva, departe. Călătorie pe meleagurile schimbării: șase continente și un sfert de veac

Colecția Memorii/Jurnale, Humanitas 2018

Traducere de Miruna Fulgeanu

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *