Interviu Tereza Barta: „Filmul românesc este nu numai foarte cunoscut, dar și extrem de prețuit de critica din Canada”

Dialog Veronica Pavel Lerner Tereza Barta, prof. la Toronto York University, Cinema & Media Arts Department”

Veronica Pavel Lerner (V.P.L.): Tereza, am avut ocazia să te cunosc la Toronto, unde ai descins -via Montreal- din România, unde ai avut un promițător început de carieră. Când ai plecat și de ce?

01 TerezaTereza Barta (T.B.): Aș fi vrut să pot spune că cenzura vocii artistului, opresia sistemului în care trăiam, lipsa de libertate a expresiei individuale, adică toate aceste nobile aspirații ale spiritului uman m-au determinat să-mi părăsesc țara, dar adevărul este altul. Am plecat de… frică. Poate chiar lașitate? Gheorghe Ursu, inginerul poet asasinat în închisoarea comunistă pentru vina de a-și fi scris gândurile într-un jurnal personal, era un bun prieten de familie. Odată cu uciderea lui de către securitatea română, perspectiva mea asupra regimului în care trăiam s-a schimbat fundamental. Teroarea nu mai era un concept, ci devenise un mod de viață. Nu era o stare în care să mai poți crește un copil. Și atunci am decis să risc totul și să îmi duc băiatul cât mai departe de acel loc pe care îl iubeam și de care îmi era atât de frică. Am plecat la sfârșitul toamnei lui 1989, cu 4 săptămâni înainte de căderea regimului comunist. Ăsta da destin!

(V.P.L.): Mediul artistic ți-a fost accessibil încă din copilărie?

(T.B.): Eu am avut o copilărie magică. Barzam-a adus în casa a doi oameni profund speciali, doi cineaști documentariști, Dona și Gabriel Barta, de la care am învățat în primul rând bucuria de viață. În casa noastră era o stare ludică permanentă, umor, tandrețe, cultură, prietenie, votcă și… țigări Carpați. Prietenii părinților mei, cineaști, scriitori, oameni de teatru, etc. se adunau în micul nostru apartament și deseori dezbaterile de idei, de proiecte, de impresii și… un pic de bârfă nu se opreau până la mici ore de dimineață. Artiștii nu trebuiau să fie zilnic devreme la serviciu. Uneori, când plecam la școală și treceam prin fața ușii biroului lui tata, auzeam glasurile prietenilor lui care continuau să discute în limba maternă a tatălui meu, limba maghiară. Eram fascinată, pentru că nu aveam acces la semnificația cuvintelor și deci totul mi se părea foarte profund și important. Da, acesta a fost mediul în care am crescut, iar pe acești oameni rareori i-am auzit discutând despre ipoteci, investiții financiare, costul benzinei sau al pâinii. Pentru că asta regimul comunist rezolvase pentru toată lumea: nu se putea face mai nimic cu banii și, cum nici pe piață nu se găsea nimic, timpul și energia se puteau dedica teatrului, cinema-ului, muzicii, literaturii, adică unei hrane intelectuale și emoționale atât de necesare supraviețuirii în acel regim. Am avut o tinerețe extrem de bogată și profund formativă.

(V.P.L.): Te simți ruptă de cultura Europei? Cum vezi și mai ales cum simți diferența dintre arta cinematografică în Europa și Canada? Este Canada o „oazä” mai puțin holliwood-iană a Nord Americii?

(T.B.): De curând, o bună și inteligentă prietenă a definit magistral cultura canadiană ca fiind o cultură de ștergar. Adică acele pânze brodate puse pe pereții caselor de la țară și care conțineau întreaga înțelepciune a lumii în broderiile cuvintelor expuse: „Gospodina frumoasă face mâncare gustoasă”, „Cuvântul dulce mult aduce”, „Bărbățelu-i fericit când bine este hrănit”, etc…

Cam așa este și cultura anglo-canadiană pentru mine. Este o cultură tănără, care caută să se definească, își caută identitatea, dar care, deocamdată, nu a depășit nivelul superficial al cliché-elor, al dictoanelor și al unei propagande ideologice transformată în scop esențial al actului artistic. Dar ceea ce Quebec-ul produce este puţin diferit, pentru că acolo oamenii trăiesc la un nivel mai profund și mai tensionat. Anxietatea de-a prezerva cultura și limba quebecoază, amenințată de a fi înghițită de marea anglofonă a continentului nord american, face ca demersul estetic să se apropie de cel european, adică de ambiguitatea și subtilitatea cu care artistul european își dezvăluieneliniștile.Da, asta îmi lipsește nespus, mai ales în zona spectacolului teatral.

(V.P.L.): Vorbind despre „zona spectacolului teatral”, ne-ai putea spune câte ceva despre Festivalul de Teatru de la Sibiu, la care participi foarte des?

(T.B.): Festivalul Internațional de Teatru de la Sibiu este gura mea de aer cultural anual. Calitatea spectacolelor, statura internațională a regizorilor invitați, discuțiile și mesele rotunde din jurul actelor artisitice prezentate îmi oferă nu numai informația dar mai ales momente de catarsis artistic.Acolo am aflat despre ceea se întâmplă nou și revoluționar în arta teatrală mondială, dar am și întâlnit noi personalități fascinant de bogate și complexe ale culturii româneşti, cum ar fi criticul și teatrologul Octavian Saiu sau fenomenala actriță Ofelia Popii. Apoi este și decorul orașului Sibiu, un oraș romantic cu casele lui făcute parcă din turtă dulce, unde Hänsel și Gretel se plimbă sub umbrele unor figuri mitice, dar fără spaima răului.

02 Tereza -National Romania day Tor 2016Îmi pare numai rău că sentimentul de întoarcere acasăse estompează cu fiecare trecere a timpului. Acel acasămi-e din ce în ce mai necunoscut: oameni, gânduri, probleme, suferințe și bucurii la care nu mai am acces și pe care nici nu le mai pot înțelege. Am pierdut un vechi acasă, iar cel nou este doar un locîn care trăiesc. Acesta e lamentul oricărui emigrant care și-a părasit pământul natal cu identitatea deja formată și tributară culturii în care s-a format.

(V.P.L.): Care este relația ta cu studenții care, veniți din toate colțurile lumii, au un bagaj cultural foarte deosebit de cel pe care l-ai avut tu ca studentă?

(T.B.): Am descoperit cariera profesorală târziu și din necesitate. Lipsa de relații și de conecții nu mi-au permis să continui să lucrez ca regizor de film liber profesionist într-o lume perfect străină, mai cu seamă că aveam responsabilitatea creșterii fiului meu. Atunci când oportunitatea unui post universitar s-a ivit, cu stabilitatea lui financiară și cu securitatea pe care poziția o oferă (un lux în lumea capitalistă a zilelor noastre), am decis să-mi încerc norocul și am postulat. Drumul n-a fost ȋnsă lipsit de obstacole şi greutăţi: o limbă străină, un accent trădător de origini diferite, o cultură situată aproape la polul opus de cea a pământului unde aterizasem, o metodă pedagogică privită că exoticădatorită exigenței și standardelor ei, etc.

Colegii nu mi-au fost niciodată aliați. Studenții însă da. Oamenii tineri și încă neuzați de cinismul și de corupția jocului de-a viața m-au înțeles întodeauna. Cu teamă în primele săptămăni ale cursurilor, apoi cu umor și cu dorința de a-și depăși propriile limite, cei pasionați și dedicați artei cinematografice mi-au cerut opinia critică și s-au bucurat de dezbaterile din clasă, pe care întodeauna le-am provocat dincolo de zona comfortabilă a corectitudinii politice. Indiferent de bagajul etnic cu care studenții ajung în clasă, condiția umană le devine numitor comun. Arta nu este o lecție de morală și nici de politică. Acest liant al emoției omenești facilitează limbajul artistic într-o societate atât de fragmentată cultural cum este societatea canadiană.

Spre marea mea nedumerire, cariera de profesor s-a dovedit mai gratifiantă și mai plină de satsfacția utilității timpului petrecut cu acești tineri decât cea de creator.

(V.P.L.): Aflându-te în Toronto, participi annual la festivalul TIFF (Toronto International Film Festival). Ce îl deosebește pe acesta de renumitele festivaluri de la Cannes, Berlin, Veneția și cum sunt primite ȋn Canada filmele românești care au fost prezente la ultimele ediții ale TIFF-ului?

(T.B.): Festivalul Internațional de Film de la Toronto, a cărui abreviereengleză este identică cu a celui de la Cluj (TIFF), este pentru mine echivalentul cinematografic al Festivalului de Teatru de la Sibiu. Adică acea imersiune anuală în lumea filmului, un catarsis de toamnă (se ține în luna septembrie), în care realitatea se oprește într-un fel de stop-cadru și nu rămâne real decât universul proiectat pe cele peste 20 de ecrane ale festivalului. Încerc să văd mult, să cuprind noutățiile venite din toate colțurile lumii și îndotdeauna sunt foarte mâhnită de limitarea trupului uman, care nu mă lasă să vizionez mai mult de 5-6 filme zilnic. În medie festivalul proiectează în jur de 300-350 de filme. Cum să le alegi? Cum să vezi esențialul și să eviți ne-esențialul?

Cristi Puiu spunea cândva că premiile în festivalurile de filme sunt o prostie. Îi dau dreptate. De-a lungul timpului am descoperit în festival filme obscure, fără vedete și fără tobe hollywood-iene, filme modeste , făcute de artiști necunoscuți, care ar fi meritat câteva Oscar-uri fiecare. Adevărate bijuterii artistice. Îmi amintesc că într-un an am văzut un film german „Pădure pentru copaci” care m-a tulburat profund. Nimeni nu-l văzuse și nimeni nu vorbea despre acest film. Câțiva ani mai târziu, regizoarea lui, Maren Ade, avea să cucerească ecranele lumii cu un alt film remarcabil de inteligent: „Toni Erdmann”. De data asta întreaga lume cinematografică a vorbit. Pentru că filmul a fost selecționat la Cannes, a luat niște premii importante și pentru că deși noi, cei crescuți ȋn comunism, nu am internalizat-o, reclama rămâne totuși sufletul comerțului.

Dar, revenind la TIFF-ul din Toronto, acest festival – spre deosebire de prestigioasele sale surori europene- este mai mult un târg de desfacere, o oportunitate de prezentare, de lansare, de testare a pieței. Premiile sunt secundare, de altfel nici nu prea sunt. De aceea totul devine mult mai relaxat, mai tangibil și mai mult despre cinema.

03 Tereza cu Cara

Evident că filmul românesc este nu numai foarte cunoscut, dar și extrem de prețuit de critica din Canada. Aproape în fiecare an când la festival au participat filme relizate de regizori români, invariabil am auzit de la colegii canadieni: „Un etaj mai jos” al lui Radu Muntean este cel mai bun film din festivalul acestui an, sau „Sieranevada” al lui Cristi Puiu este cel mai bun film din festivalul acestui an, sau „Dincolo de deal” al lui Cristi Mungiu este cel mai bun film din festivalul acestui an, etc. Deși nu am avut nicio contribuție în realizarea acestor filme, întodeauna am simțit că pot fura și eu un strop din succesul lor, pentru că cei care i-au format și pe Radu Muntean și pe Mungiu și pe Sitaru și pe Jude, etc. au fost colegii mei de generație, sunt prietenii mei de-o viață, sunt tovarăsii mei de film, de speranțe și de deziluzii și pentru că deseori mă întreb care mi-ar fi fost destinul dacă nu aș fi plecat de acolo de unde m-am născut și unde mi-am cunoscut părinții.

(V.P.L.): Da, toți cei care am plecat ne punem aceeași întrebare. Și, în final, ai putea defini, în câteva cuvinte, diferența culturală dintre Europa și America de Nord?

(T.B.): Acum câțiva ani (buni), pe când într-un lobby de hotel îi luam un interviu lui Radu Mihăileanu, venit la Toronto cu un film definitoriu al carierei sale „Du-te, trăiește și vei fi”, o recepționistă ne-a întrerupt scuzându-se politicos și întrebându-l pe Radu dacă cei doi băieți (ai lui) Gary și Iury (6 și 4 ani) erau ai lui. Simțind că nimic bun nu poate ieși din acestă întrebare, Radu a zâmbit, a dat din umeri și a spus: „Nu, dar de ce mă întrebați ?” Recepționista, convinsă de contrariul, ușor panicată și uitând de politețe, a devenit nemiloasă: „S-au dus în toaleta doamnelor și se uită pe sub uși. Câteva dintre clientele noastre erau să facă infarct. Vă rog să îi scoateți de acolo că pe mine nu mă ascultă !”

Cam așa arată pentru mine conflictul cultural între Europa și Nord America. Probabil că nici Gary și nici Iury, astăzi tineri adulți, nu s-au asociat mișcării „Me too”.

Tereza Bartaare o vastă experiență de regizor de film, scriitor, cercetător și editor. A lucrat la peste 25 de filme documentare, un film de lung metraj și numeroase producții de televiziune. Timp de 12 ani, a scris scenarii și a fost regizoare în cadrul  Oficiului Național de Filme din București, apoi la Oficiul Austriac de filmși la Postul de radio CBC din Montreal. Filmele ei au fost prezente la prestigioase festivale internaționale ca cel dinBilbao ( Spania), Leipzig și Oberhausen (Germania), București, Chicago și  Montreal. A luat numeroase premii naționale și internaționale, incluzând un Gemini  în 1994 pentru documentarul „Chez nous, c’est nous ici”. , Înainte de a preda la York Universtity, unde lucrează din 1995, Tereza Barta a predat și la alte instituții de învățământ post-secundar, printre care Național Theatre School și Concordia University în Montreal, precum și la Academia de film, teatru și televiziune din București.

Notă: Interviul a apărut iniţal ȋn revista Vatra veche

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *