INTERVIU GINO RADO: Nimic din ce a fost în decembrie 1989 nu este de uitat…

Dialog realizat de Cristian PĂTRĂȘCONIU.

Cum ați povesti, pe scurt, Revoluția Română pe înțelesul tuturor?

Aș puncta câteva repere. Aș spune, întâi și întâi, că a fost o formă de protest. Apoi, aș spune că a fost o revoltă. În al treilea rând, revoluție. Și, în al patrulea, lovitură de stat. Prin urmare, acestea ar fi, foarte foarte pe scurt, bornele pe care le-aș pune: protest-revoltă-revoluție-lovitură de stat.

Ca subspecie a întrebării anterioare: ce le-ați spune în mod direct ticăloșilor, criminalilor, celor vinovați pentru sțngele vărsat în decembrie 1989, inclusiv sau cu atât mai mult în Timișoara?

Că știm ce au făcut ei atunci – acum, noi știm ce au făcut! Toate instituțiile de stat au încălcat legislația Republicii Socialiste România, în special Ministerul Apărării Naționale și structurile Ministerului de Interne. S-au dedat la atrocități puțin imaginabile pentru România secolului XX. Au fost români contra români. Au lovit și maltratat atît femei, femei însărcinate chiar, cât și bărbați, bătrâni, copii. Le-aș spune toate acestea și, pe deasupra, le-aș reprosa că nu au avut puterea, că nu au avut acel minim simț al responsabilității ca cel puțin, să recunoască faptul că au greșit. Nu au putut nici măcar atât să spună: da, am greșit, ne cerem iertare! Poate că acesta este cel mai mare reproș pe care l-aș face.

De ce credeți că nu au putut să spună nici măcar atât?

Mă gândesc că această situație vorbește și despre caracterul marii majorități a celor care lucrau în aceste structuri. Un om cu un caracter bun pesemne că nu ar fi putut să lucreze acolo – pentru că nu ar fi putut să accepte să facă asemenea compromisuri morale. Cei care au lucrat acolo aveau caractere cel puțin îndoielnice – și iată unde au dus acestea, á propos de ceea ce s-a întâmplat și la Revoluție.

Á propos de decembrie 1989 – atunci a fost revoluție pînă la capăt sau cum anume apreciați că a fost?

Dacă am lua strict ce înseamnă o revoluție –  o revoluție înseamnă o schimbare fundamentală a unui regim, a instituților politice-, atunci nu e simplu de spus dacă a fost sau nu a fost. Fiindcă puterea a fost luată de eșalonul al doilea din Partidul Comunist Român. S-a schimbat regimul din punct de vedere formal, dar elita conducătoare a rămas cam din aceeași zonă, cea comunistă. A venit la butoane eșalonul doi. Dacă o luăm strict din acest punct de vedere, atunci nu a fost revoluție. În schimb, dacă ne gândim la ce s-a întâmplat la Timișoara în primele șapte zile, pînă la evenimentele ulterioare din țară și, mai ales, din București…

Pe de altă parte, da, a fost o revoluție, pentru că în Timișoara a apărut primul partid politic, cu o platformă democratică, cu revendicări concrete. Există, desigur, elemente „ca la carte” pentru o revoluție. S-a dorit acest schimb de regim, aceasta este cât se poate de clar. Cel puțin aici, la Timișoara, da, a fost o revoluție. Însă, per ansamblu, la nivelul întregii Românii, lucrurile sunt ceva mai complicate. Mitingul de la București din 21 decembrie relevă elemente clare de revoluție – oamenii au dorit o schimbare radicală de regim politic. Dar, mai apoi, au apărut acei „teroriști”, a continuat cu „revoluția la televizor” și cu tot felul de elemente care, împreună, au ajutat structurile eșalonului II din Partidul Comunist Român să preia puterea.

Revoluție part-time?

Iată ce interesant sună! (zîmbește). Poate fi numită și așa. Și „loviluție”. A fost, cum se spune, din toate cîte un pic. Decembrie 1989 cu de toate!

Istoric vorbind, din unghiul acesta de vedere specific care ține de demersul de tip istoriografic, ce „șantiere” considerați că sunt încheiate, á propos de momentul decembrie 1989? Și unde mai e mult de lucru?

Temeinic și până la capăt, până acum, eu nu sunt convins că e ceva ce s-a făcut în legătură cu această tematică. Unele „șantiere” au fost începute – și, dintre acestea, există „șantiere” care au fost deschise în grabă, mai degrabă amatoristic. Între acestea din urmă, chiar la început, procesul de la Timișoara – un moment prin intermediul căruia s-a dorit să se închidă gura societății civile de atunci; ceea ce s-a făcut însă a fost într-un ritm și într-un mod superficial. Aceasta i-am și reproșat-o direct domnului fost procuror Dan Voinea. Au mai fost și alte procese, dar nici ele nu au fost duse la capăt așa cum se cuvenea. Cu alte cuvinte, dosarele Revoluției au fost deschise și instrumentate la Timișoara, s-au dat câteva soluții pentru evenimentele de până în 22 decembrie, așa cum s-au dat însă pentru perioada de după 22 decembrie, nimic.

Aceasta, în chestiunea directă, fierbinte a Revoluției. Dar în alt fel, instituțional, sub raportul discursului istoricilor? Credeți că aici sunt lucrurile închegate bine sau e încă mult de lucru, pe direcția adevărului?

E trist în, mod evident, ceva aici: chiar și aici se încearcă a se manipula adevărul istoric. Uneori chiar de către istorici. O parte, din Timișoara au un discurs despre ce s-a întîmplat, iar o parte dintre istoricii de la București au alt tip de discurs. Sunt lucruri care sunt spuse într-un fel de noi, în alt fel de ei. E trist că, la mai mult de două decenii și jumătate de la, hai să zicem, Revoluția din 1989, auzim încă acest tip de discurs: „cei care au fost în stradă au fost spioni străini”, „cadavrele furate din morga Spitalului Județean din Timișoara și arse la Crematoriul Cenușa din București au fost ale străinilor, nu ale timișorenilor”. E regretabil că asemenea lucruri sunt spuse și de oameni care se pretind a fi istorici. Și aici, în zona istoricilor și a discursurilor de tip istoric, lucrurile sunt departe de a fi așezate.

Accesul la documente?

Mai degrabă greu. Când nu se vrea aflarea pînă la capăt a adevărului, nici documentele care ar putea argumenta acest adevăr nu sunt așa de simplu de consultat sau de obținut. Multe au fost distruse încă în acele zile tulburi.

Á propos de „șantiere deschise” invocam și direcția instituțională – Memorialul Revoluției este un asemenea „șantier deschis”?

Cu siguranță. Aici, la acest „șantier” cum îi spuneți, se lucrează intens. Și care continuă, pentru că are încă multe de construit; chiar dacă noi simțim aceasta, nu suntem suficient de bine sprijiniți.

Suntem la mai bine de 28 de ani de decembrie 1989. Distanța aceasta, relativ mare, față de acel moment – fierbinte, dramatic, esențial – e bună, adecvată pentru analiza a ceea ce a fost atunci? Sau ea poate fi și periculoasă?

E un pic din amțndouă, de fapt. Poate că timpul, trecerea lui, distanța aceasta, care se pune an de an, te ajută să gândești puțin mai obiectiv, te ajută să pui detașare în contul judecății pe care o faci. Pe de altă parte, în timp, unele momente pot fi distosionate. Sau chiar uitate. Detașarea poate fi bună pentru o perspectivă mai clară asupra lucrurilor, în vreme ce uitarea nu e de dorit, dar ea poate surveni. În chestiunea punctuală a Revoluției din Decembrie 1989, intervine și dispația fizică a martorilor direcți și atunci, după ce aceasta are loc, ai o voce directă mai puțin care să vorbească despre acele momente. Sau, o observație mai subtilă, timpul le poate juca feste chiar acelor martori direcți: pot spune ceva cînd sunt aproape de evenimente și pot spune ceva sensibil diferit după un timp. Aceasta este o piedică în calea acurateței evaluării unui moment. Dar trecerea timpului prezintă, cum spuneam, și beneficii: lucrurile sunt mai așezate, mai calme și sunt condiții mai numeroase pentru ceea ce numim obiectivare.

Cum credeți dumneavoastră că se poate lupta eficient cu uitarea vis-á-vis de decembrie 1989 și România?

La Memorial, pot spune, primul nostru scop chiar acesta este: prin tot ce facem, de fapt, ne opunem unei uitări nemeritate cu privire la ceea ce a fost atunci, în decembrie 1989. Noi suntem un Memorial. Dorim să ținem această memorie prețioasă activă, cât mai vie. Lucrăm, în acest sens, în multe zone.

Adică? Marile direcții, care sunt ele?

Noi am început în zona de evocare a celor care au murit – al Eroilor Revoluției din Decembrie 1989, în Timișoara. Avem 14 monumente care marchează acest tip de memorie tragică și prețioasă. Apoi, prin expozițiile permanente și itinerante pe care le avem, în același scop. Apoi, pe zona de filme documentare care au fost realizate sub tutela noastră. Și, desigur, în zona de documentare și cercetare – construirea și digitalizarea unei baze de date cât mai complete cu privire la ce a fost și cum a fost reflectată Revoluția Română din Decembrie 1989. Conservăm și permanent îmbogățim acest patrimoniu pe care îl avem deja. În paralel, facem documentare și cercetare; practic, încercăm să conservăm și să punem în valoare acest patrimoniu. Toate aceste paliere de acțiune, combinate, către acolo merg: în menținerea vie a memoriei evenimentului de atunci, în paralel cu încercarea activă de a afla cât mai mult din adevărul cu privire la acel moment.

Ce nu trebuie, din punctul dvs de vedere, uitat despre decembrie 1989?

Cred că nici azi nu e bine înțeles: că atunci am dorit democrație adevărată și un stat de drept. Sunt multe interferențe nefaste, multe bruiaje. Multă lume invocă acest stat de drept, dar foarte puțină lume știe, cu adevărat, ce este acesta. Cred că din această profundă  neînțelegere se întîmplă multe lucruri nefaste sau deranjante la noi. La fel, există neînțelegeri majore cu privire la ce e democrația cu adevărat. Adesea, cei care reclamă că știu ce e democrația vorbesc aproape numai despre drepturi – dar nu și despre obligații. Or democrația înseamnă și una, și alta.

Cît despre decembrie 1989, mă tem că aproape uităm cam tot ce a fost acolo – și nu ar trebui să uităm nimic! Nici despre curaj, nici despre dictatură, nici despre oameni, nici despre comunism, nici despre libertate, nici despre Ceaușescu și acoliții lui, nici despre democrație, nici despre crimele numeroase de la Revoluție – despre toate acestea, dar și despre altele, nu ar trebui să uităm nimic! Dar nimic! Nimic din ceea ce a fost acolo nu e de pus deoparte ca fiind neînsemnat, nimic din ceea ce a fost acolo nu e de uitat…Totul este esențial din ceea ce a fost atunci!

Cum evaluați dumneavoastră interesul public sau al publicului față de Revoluția Română din Decembrie 1989? Credeți că acest interes este mic, mare sau pur și simplu, firesc, așa cum ar trebui să fie?

E ceva ciudat aici, poate chiar paradoxal: cei care au fost direct implicați în evenimente oarecum, au început să descrească în interes față de ceea ce s-a întîmplat atunci. Poate că e și ceva firesc, inevitabil pentru ei – pentru cei care au fost, cum spuneam, actori direcți.

Pe de altă parte, observ aceasta cu bucurie, că zona de tineret e, parcă, mai interesată de ceea ce a fost atunci. Vin spre istoria recentă, crește interesul pentru așa ceva. Observ asta la tinerii care vin la noi în vizită – majoritatea sunt, de fapt, tineri. Tineri și străini – cei care vin la Memorialul Revoluției în vizită. Noi trecem de 10.000 de vizitatori pe an; dintre ei, mai mult de jumătate sunt străini, iar dintre cei români, marea majoritate sunt tineri. Mergem și noi în școlile din zonele apropiate nouă, într-un fel de parteneriate pentru memorie. Un detaliu, important: noi, pțnă de curînd, făceam pelerinaje pe la monumentele din oraș, cele 14 despre care vă spuneam. Acum avem parteneriate cu școlile – ele au adoptat monumentele. Fiecare monument aparține de o școală – ei bine, în fiecare an, ei vin și fac pelerinajele la aceste monumente. Sunt școlile care se află situate cel mai aproape de un monument sau de altul. Iar acțiunile acestea de omagiere se fac în fiecare an, în luna decembrie. E ceva frumos și e încă un mod de a nu uita. Cînd e săptămîna „Școala altfel”, ei vin la noi și noi le vorbim despre Revoluția din Decembrie – sunt, în statisticile noastre, săptămâni când am avut și cîte o 1.000 de vizitatori. Mai avem, cum vă spuneam, și proiecte în care noi mergem în școli. E, dacă vreți, un fel de a fi, în direcția memoriei, care trebuie să rămână vie, pro-activi. De regulă, mergem în școlile, liceele și facultățiile din Timișoara, dar, de fapt, mergem peste tot unde suntem invitați. Încă o dată: ne bucură foarte mult acest interes real și în creștere al tinerilor pentru acest tip de document istoric.

 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *