Aventurierii XI

Aventurierii XI
mini-roman în foileton

“Iatã-mã în capcana unei farse”, îşi repetã-nciudat Claudiu Van, cu ochii pe fereastra aburitã. Afarã se-nnoptase şi încã mai ningea. Se aşezã-n fotoliu, cu gândurile vraişte, şi-şi luã motanul pe genunchi. Ca niciodatã degetele lui întârziarã în blana caldã, care vibra de-un tors frenetic. Contactul cu felina îl linişti treptat, catifelându-i mintea, încât, dupã un timp, faţa i se destinse într-un zâmbet. C-un gest distrat, deschise iar caietul de pe masã, curios sã vadã în ce fel dezvãluirile din urmã aveau sã-i schimbe judecata.
Flavia îşi terminase de aranjat mansarda, pe care-o primenise cu o perdea albastrã şi c-un covor de-un galben pal, iar noua cuverturã de pe pat armoniza culorile cu stropi de verde. În înserarea de aprilie, fata şedea-ntr-un scaun balansoar, cosând o ţesãturã veche. Deodatã-ntoarse capul, cercetând. Simţea intensitatea unor ochi care o urmãreau de ceva vreme. Sã fie cineva prin preajmã? Nu desluşi pe nimeni cunoscut nici pe trotuar, nici prin gaura cheii. Într-un târziu îi nãzãri cã era Mihnea, privirea lui care se apropia de pretutindeni nevrând s-o lase, sã-i dea drumul. Nu trecu mult şi cineva-i bãtu în uşã, dar ea rãmase nemişcatã pânã când paşii coborârã scara. Se ridicã dupã câteva clipe şi îi zãri dupã perdea şovãitoarea siluetã, care mai zãbovi un sfert de ceas, pe stradã, uitându-se spre geamul ei.
***
Claudiu Van se întrerupse din citit, sã-şi facã o cafea. Jurnalul ei exercita asupra lui aceeaşi vrajã. “Cum poate o sufleoarã sã scrie-atât de bine?” se întrebã el tulburat. “Probabil din ascunzãtoarea de pe podeaua scenei, unde şopteşte replici actorilor uituci, Flavia a-nvãţat cum sã compunã, şi-a exersat talentul pe roluri diferite, intrând imaginar în pielea personajelor din piesã. Ce întreprinde ea, searã de searã, la spectacol, nu ţine, cred, de un reflex mecanic, ci de o-ncordare a atenţiei care face iluzia coerentã. Nu a suflat Domnul în lut când L-a creat pe om?” îşi terminã el speculaţia, încurajat de noua perspectivã, şi se-ntoarse la lecturã.
***
În sãptãmânile care urmarã, fata descoperi câte meandre despleteşte despãrţirea, cu reveniri de neoprit şi distanţãri disimulate. Deşi nu mai mergea în niciun loc unde ar fi avut prilej sã-l întâlneascã, îl observa în lojã la concert, iar la plecare, chiar dacã alegea ieşirea secundarã, tot nu scãpa de teama cã el o aştepta. Îl evitase dinadins pentru cã nu ştia ce sã îi spunã şi se ferea de-o confruntare ce i-ar fi vãtãmat pe amândoi. Însã cu cât dorea sã se îndepãrteze, cu-atât creştea tentaţia sã-l poatã revedea. El continua s-o sune, îi trimitea scrisori şi-i ciocãnea din când în când la uşã, apoi se aşeza pe scãri, un timp, nãdãjduind. Dacã-nceta sã-i mai dea semn câteva zile, o invada pustiul şi-atunci o lua pe strãzi, la întâmplare, visând sã-i iasã-n cale, fie şi pentru o secundã.
În acea searã, ea rãmase înãuntru. Îşi aranjã odaia ca pentru musafiri, se îmbrãcã în rochia gri-verzuie, puse ibricul pentru ceai la fiert şi, dupã cum anticipase, peste puţinã vreme auzi douã bãtãi uşoare-n uşã. Cu inima în gât, se duse sã descuie şi când deschise iute, dãdu de Nadia-n prag, într-un taior maro.
─ Iartã-mã cã apar neinvitatã, se scuzã ea, şi îi întinse, afectuoasã, mâna, dar tu nu mai rãspunzi la telefon şi eşti de negãsit de la o vreme. Ce bine e aici, la tine, se bucurã, intrând în încãpere, e-atât de colorat, de viu şi proaspãt!
Flavia o cercetã atent. Nadia era trasã la faţã şi cearcãnele mari îi fãceau ochii negri şi mai întunecaţi. Deşi afarã era cald, degetele ei erau ciudat de reci. O nãpãdi un val de-nduioşare şi luând-o blând de braţ, o duse spre fotoliu. Nadia se cufundã în el ca într-o apã. Oftã adânc.
─ Nu ştii cât mi-ai lipsit! exclamã ea, scoţând din geantã un mic pachet legat cu sfoarã şi i-l întinse obositã.
Flavia-l luã şi desfãcu din ambalaj icoana cu aripi de înger.
─ De ce-mi dai mie o picturã la care ţii atât de mult? o întrebã înfioratã.
─ Pentru cã vreau sã te vegheze în lipsa mea, surâse Nadia.
─ Dar unde pleci? o iscodi iar Flavia, trãgându-şi taburetul lângã ea, fãrã sã lase îngerul din mânã.
─ Mã duc în Grecia cu o bursã de un an pe studii bizantine, spuse Nadia, uitându-se la ea stãruitor.
─ E trist cã n-am sã te mai vãd atâta timp, rostise Flavia.
Nu se-aştepta şi la aceastã despãrţire. Puse icoana pe noptierã, lângã pat.
─ Hai sã bem ceaiul pânã nu se rãceşte! îşi aminti atunci şi dispãru pe uşa lateralã care dãdea-n bucãtãrie.
Aduse pe o tavã de aramã ceştile roz, ceainicul de argint, platoul cu fursecuri şi farfurioarele de sticlã. Le aşezã pe masa cea ovalã, pe care-o apropiase de fotoliu.
─ Poţi sã îmi spui de ce-ai plecat aşa nãpraznic şi de ce fugi de noi în continuare? se-ncumetã Nadia sã afle, luând de pe tavã ceaşca parfumatã.
─ Nu am putut sã vã mai stau în cale, şopti fata.
─ Dar fãrã tine Mihnea-i ca pomul desfrunzit, îşi pierde strãlucirea, devine cenuşiu.
─ Acum el e cu tine, iar tu eşti neuitata lui iubire, ripostã Flavia cu amar.
─ Nu suntem împreunã aşa cum îţi închipui. El şi-a fãcut iluzii cã ne-am putea întoarce într-un trecut de aur. Ce ne lega din nou era prezenţa ta, dar, fãrã tine, ne-am pomenit alãturi, înstrãinaţi cu totul. Nu prea avem nimic sã ne mai spunem.
─ Îmi pare nesfârşit de rãu, pãli Flavia, îmi sunteţi amândoi atât de dragi…
─ Nu vreau sã vã despart, strigã-ncordatã Nadia, de-aceea mã agãţ de bursa-n Grecia şi am sã plec cât mai curând. Te rog sã te întorci la Mihnea…
Flavia îşi plecã ochii în pãmânt.
─ De ce aş face-o?
─ Pentru cã fãrã tine e infirm, se-ntunecã la faţã Nadia.
─ Atât de mult ţii tu la el încât eşti gata sã renunţi şi sã dispari? se zbuciumã Flavia, luând iar icoana-n mâini.
─ Dar tu n-ai procedat la fel? zâmbi cealaltã, ridicându-se brusc din fotoliu. Nu e ciudat cât ne asemãnãm? Apoi adãugã înfriguratã: Poate te duci la conferinţa lui de luna viitoare? Eu nu am sã mai fiu aici.
Flavia nu îi rãspunse. Tãcutã, o conduse spre ieşire şi o îmbrãţişã cu mintea rãvãşitã.
Dupã ce-nchise uşa-n urma ei, se îndreptã cãtre fereastrã şi îl vãzu pe Mihnea aşteptând în colţul strãzii. Peste vreo douã-trei minute, când apãru şi Nadia, privirã amândoi în sus şi-şi fluturarã mâinile spre ea, ca de pe ţãrmul altei vieţi.

(va urma)

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *