Interviu cu Dr. Sherrill Stroschein, conferențiar universitar în științe politice la University College London, luat de Dr. Radu Cinpoeș
Radu Cinpoeș (R.C.): Am să încep cu o întrebare tipică de introducere: spune-ne câte ceva despre tine, ca să le dăm ocazia cititorilor noștri să te cunoască mai bine. Cum a ajuns un academic American să lucreze la o universitate londoneză (University College London) și să se ocupe cu cercetarea conflictelor etnice, cu precădere în Europa de Est și în Balcani?
Sherrill Stroschein: (S.S.): Vin dintr-un orășel mic din Statele Unite. Familia mea nu făcea parte din majoritatea religioasă din oraș (care erau Mormoni), așa că am crescut cu o experiență personală despre ceea ce înseamnă să fii parte dintr-o minoritate religioasă (Luterană). Această experiență mi-a trezit de foarte devreme interesul în chestiunea minorităților, etnice sau de alta natură.
Preocuparea cu Europa de Est a apărut puțin accidental. In primavara lui 1990 mă aflam la studii în Franța, ca parte din traseul meu universitar. Pe perioada Paștelui, ni se solicitase să lăsăm familiile care ne găzduiau să-și petreacă sărbătorile, așa că a trebuit să călătorim. Fiind studentă, cu foarte puțini bani, m-am gândit să călătoresc în Europa de Est, pentru că auzisem că e o destinație ieftină. În felul acesta, în martie 1990, m-am trezit într-un autocar plin de turiști francezi cu destinația Praga. Scenele pe care le-am văzut în Praga mi s-au părut deosebit de interesante, cu partide politice nou înființate care erau în stradă în căutare de noi membri. L-am zărit la un moment dat pe stradă și pe Vaclav Havel. Asta s-a întâmplat într-o zi în care ghidul grupului și cu mine, sătui de faptul că turiștii francezi ne criticau în continuu felul în care vorbeam franceza, i-am abandonat și am pornit-o împreună hai-hui prin Praga. De atunci mă simt foarte legată de Europa de Est.
În România, mi-am petrecut timpul mai ales în Transilvania. Peisajul muntos precum și unele aspecte culturale îmi aduc aminte de acasă, de Idaho.
R.C.: În cartea ta, Ethnic Struggle, Coexistence, and Democratization in Eastern Europe(publicată de Cambridge University Press in 2012), folosești în mod extensiv Romania (alături de Ucraina și Slovacia) ca studiu de caz. Ce te-a făcut să-ți îndrepți atenția spre România? În ce fel este acest caz relevant în a întelege relațiile etnice în Europa de Est în perioada post-comunistă? Mergând mai departe, în privința relațiilor etnice, cum se compară Romania acum, aproape trei decenii de la căderea comunismului, cu alte țări din regiune?
S.S.: Am devenit interesată în a studia chestiunea minorităților etnice în 1992, în perioada în care predam engleză în Slovacia. M-a fascinat faptul că populațiile maghiare din afara Ungariei reușiseră să își păstreze identitatea după câteva decenii bune de la schimbarea granițelor. De aici a venit în mod natural și interesul pentru situația politică din România, și în mod special din Transilvania. În România am ajuns prima dată în 1995, ca turistă, când am petrecut o săptămână foarte plină organizată de un prieten de-al meu extrem de inventiv. Împreună, am închiriat o mașină cu șofer, ca să putem vedea cât mai mult cu putință în timpul pe care îl aveam la dispoziție. Încă din 1995 România mi s-a părut frumoasă și fascinantă, iar oamenii își doreau foarte mult să fie considerați în rând cu restul lumii, după ce fusesera izolați pentru o perioadă așa de lungă.
Toate acestea, împreună cu ospitalitatea românească, m-au făcut să pot cunoaște și intra în legătură cu oamenii foarte ușor. Așa am și făcut când m-am întors în 1997 pentru a face cercetare de teren. M-am bucurat să descopăr că limba română este relativ ușor de învățat (mai ales în comparație cu limba maghiară). În felul acesta, am ajuns să-mi axez cercetarea pe dinamicile politice din Transilvania. România are numeroase orașe în care chestiunea etnică este relevantă în politică. Scara diversității și dinamicile interesante ale partidelor etnice fac din România un studiu de caz fascinant pentru înțelegerea felului în care relațiile etnice pot funcționa.
În mod concret, Romania reprezinta o poveste foarte optimistă despre relațiile etnice. Asta cu atât mai mult cu cât în 1990 a trecut prin violențele etnice din Târgu Mureș, care însă nu s-au mai repetat de atunci. Din acest punct de vedere (dar și în general), aș spune că România ocupă o poziție favorabilă în comparație cu alte țări din regiune. E foarte greu de imaginat cât de departe a ajuns țara de la 1989 până acum. Uitându-mă de curând prin niște ziare mai vechi pentru un proiect de cercetare, am rămas uimită de cât de limitat era discursul public în 1989.
R.C.: Proiectul de cercetare la care lucrezi acum (prin Fundația Independentă pentru Cercetări Sociale – Independent Social Research Foundation) continuă preocupările tale cu politicile identitare și cu mobilizarea etnică. Care crezi că sunt provocările principale pe care le au instituțiile democratice în a interacționa cu aceste tipuri de mobilizări?
S.S. Unul dintre lucrurile pe care o grămadă de cercetători care se ocupă de studierea conflictelor și mobilizării etnice uită este faptul că prezența vocilor divergente în politică este și ea un aspect al democrației. Aceste voci pot fi articulate ideologic, etnic, religios, pe chestiuni de gen ș.a.m.d. Omogenitatea în politică nu înseamnă decât că unele voci sunt reprimate. În cartea mea (Ethnic Struggle and Coexistence)mi-am dorit foarte mult să mă concentrez pe felul în care democrația poate să facă față tuturor acestor voci cu adevărat contradictorii, și o face într-un mod foarte productiv și eficient, fără să degenereze în conflict. În momentul de față, m-am orientat spre cercetarea felului în care acest tip de politică poate funcționa la nivel de orașe – și acum îmi dau seama că, cel mai probabil, am fost dintotdeauna interesată de aceste aspecte cu caracter local. De exemplu, unul dintre cele mai interesante aspecte ale mobilizării violente în Târgu Mureș și apoi ale demobilizării ține de rolul actorilor locali. Povestea asta este cu precădere una locală, iar asta demonstrează cât de important este să înțelegem cum politicile etnice locale pot degenera atunci când unele grupuri nu pot cădea de acord. La fel de important este să înțelegem și felul în care politicile etnice locale pot fi și reabilitate dacă se întâmplă ca un conflict să aibă loc.
R.C.: În contextul celor discutate mai sus, România (alături de câteva alte țări incluzând Țările Baltice, Polonia, Cehia sau Finlanda) sărbătorește anul acesta 100 de ani de independență. Cum vezi aceste evenimente, ca o expresie a diversității sociale și culturale în regiune și ca o sărbătorire a autodeterminării, sau ca un pretext pentru a dezgropa diferențe și animozități cu caracter naționalist și etnic?
S.S.: Aș interpreta aceste evenimente printr-o prismă constructivistă. Oamenii folosesc aceste evenimente cu scopuri bune sau rele, sau le folosesc în sprijinul proiectelor politice personale. Așadar, interpretarea acestor evenimente în materie de memorie istorică și de ceremonie va depinde într-o foarte mare măsură de celelalte dinamici politice prezente în discursul curent. Mi-e foarte greu să le văd drept altceva mai mult decât resurse simbolice, pentru că ele sunt fapte sociale. Nu putem să ne întoarcem în timp și să schimbăm cursul istoriei, sau să re-desenăm granițele pe hartă. Întrebarea este cum operăm cu parametrii pe care aceste evenimente i-au creat, pentru a avea sisteme politice care funcționează și care pot acomoda și procesa perspective și opinii diverse.
R.C.: Pentru final, ce se profilează în viitor în materie de cercetare pentru tine? Ai noi proiecte în curs de desfășurare?
Proiectul principal la care lucrez acum este unul despre politicile locale în orașe în care există enclave etnice; cu alte cuvinte orașe în care un grup minoritar dintr-un stat constituie o majoritate etnică locală. Demografia inversată în aceste localități, laolaltă cu prezența partidelor etnice, constituie un aspect foarte relevant de studiat. În România, spre exemplu, puterea politică a UDMR-ului a rămas puternică la nivel de stat, dar a fost contestată în alegeri locale, mai ales în zone precum Odorheiul Secuiesc. Consiliile locale în orașe enclave sunt niște indicatori foarte interesanți pentru acest tip de fragmentare. Investighez, așadar, consiliile locale din secuime în Romania, cele cu o majoritate maghiară în orașe din Serbia și Slovacia, cât și cele din orașe cu o majoritate albaneză în Macedonia / FYROM. Proiectul a crescut în amploare și dificultate față de cum anticipam, deoarece politicile locale se dovedesc a fi foarte dramatice și cu întorsături neașteptate. În general, politicilor locale nu li se dă atenția cuvenită în domeniul politicilor comparate, în care lucrez. Sper ca la final, proiectul meu să îndrepte cât de puțin atenția spre aceste aspecte.
*Această serie de interviuri va prezenta 45 de specialiști, tineri și consacrați, care lucrează în universități, în centre și în institute de cercetare din occident și care au consacrat activitatea lor academică domeniului studiilor românești. Aceste conversații vor permite unei audiențe românești largi nu doar să descopere elemente de biografie personală și itinerariile de cercetare ale acestor specialiști, ci și să pătrundă în raționamentele unor decizii de viață care i-au condus către specializarea în studiile românești. Interviurile vor arăta cum profesori influenți, întâlniri întâmplătoare, vizite din tinerețe, legături familiale, emigrația și alte atâtea motive au contribuit la decizia lor de a-și îndrepta atenția către România.
Aceasta este o nouă generație de specialiști în studiile românești, cea de după Războiul Rece, care gravitează în jurul Societății de Studii Românești și rolului acesteia de a face cunoscute studiile românești în lumea academică occidentală.
Dr Radu Cinpoeș este șef de catedră la departamentul de științe politice al Kingston University, Londra
