Interviu Teodor BACONSCHI: ”Tradiția, dacă nu e vie, suntem morți”

Interviu realizat de Cristian PĂTRĂȘCONIU.

Cum decriptați acum sensul formulei ”rezistență prin cultură”? Întreb aceasta fiindcă au trecut cîteva decenii de cînd formula a ajuns în piață…

Formula mi se pare deopotrivă evidentă și echivocă. Nicio societate nu supraviețuiește dacă nu produce o cultură ”rezistentă”. Până la fabrici și uzine, ai nevoie de un imaginar comun: o boltă de mari simboluri împărtășite și durabile. Pe de altă parte, în comunism, ”rezistența prin cultură” a avut o funcție ambiguă: între ”acrobația cu plasă”, cu voie de la Securitate, și eroismul opoziției culturale în fața unei barbarii care știa totul și strivea totul. Alfel spus, ce mă deranjează la această expresie (oricum irelavantă, astăzi) e tocmai faptul că desemnează simultan adaptarea oportunistă (îndărătul unor supape controlate) și curajul etic de a te împotrivi dictaturii. S-au brodat multe ipoteze în jurul sintagmei: ba că orice operă relativ autonomă și estetic validă era – în chip obiectiv – o formă de a submina selecția inversă impusă prin lupta de clasă, ba că adevărata rezistență a fost prezentă doar  în operele interzise. Nu e simplu. Iau de pildă în discuție, cât pot de obiectiv, două faze biografico-literare din viața tatălui meu, A.E. Baconsky. Până la 30 de ani, a publicat trei nefericite plachete proletcultiste. S-a dezis public de ele în 1956, la tribuna primului congres al scriitorimii din RPR, când a făcut apologia lirismului autentic, neîncorsetat de ”comenzi sociale”. Puteai face ”rezistență” (prin pledoaria expresă pentru autenticitate și libertate) la tribuna unui congres oficial bolșevic? Sau: în 1969, A.E. Baconsky publică volumul Cadavre în vid, care nu doar că poate să apară, dar e și premiat de Uniunea Scriitorilor (nefiind, așa cum indică deja titlul, genul de poezie ”patriotică” așteptată de PCR). Cu doar câțiva ani mai târziu (1972) el nu mai poate publica la nicio editură din țară romanul parabolic-antitotalitar Biserica neagră (apărut doar în Germania și citit la ”Radio Europa Liberă”. Întrebare: volumul din 1969  era sau nu o formă de ”rezistență prin cultură”? Vă mai dau un caz: cel al lui Petru Dumitriu, cu a sa Cronică de familie. Romanul – în cheie satirică balzaciană – a fost un best-seller oficial al culturii de la finele anilor 60. Și era așa pentru că, în el (ca și în Scrinul negru) ”odioasa” lume burgheză era pusă într-o lumină grotescă și imorală. La puțin timp după acest succes, Petru Dumitriu ”fuge” în Occident, iar romanul său e pus la index, scos din biblioteci, adică intră în regim de samizdat: numai paradoxuri…

De fapt: rezistență prin cultură – a fost sau nu a fost?

A fost și n-a fost! Sau a fost în fel și chip! Avem de-a face cu un larg deschis evantai cazuistic. Deținutul politic (nu neapărat numit Radu Gyr) care scria poezie de închisoare ținea spiritul viu în centrul infernului concentraționar: nu doar că nu se preda, dar mai avea și energia de a supraviețui poetic, transfigurator. Romanul de sertar (I.D. Sârbu etc) sau Caietele lui Alexandru Dragomir sunt și ele un act aureolat retroactiv cu demnitatea rezistenței. Multă lume – să ne gândim la situația exemplară a bietului Gheorghe Ursu – a plătit cu viața ”crima” simplei scrieri a unui jurnal intim. Aș reformula dezbaterea: ar fi fost eficientă și suficientă o mai largă ”rezistență prin cultură”? Din păcate, nu. Așa încât nici relativa ei ”precaritate” (cantitativă) nu e un motiv de culpabilizare colectivă. În frigul unei dictaturi, un simplu poem (vezi Ana Blandiana) sau o biată replică în doi peri pe podeaua unui teatru au forța unei detonări, dar nu și pe aceea de a coagula o mișcare proto-politică: doar supraviețuirea unor instituții (precum Biserica romano-catolică din Polonia, protejată de la Vatican) au avut cum să se constituie în contra-puteri efective în lupta cu Molohul bolșevic. În Germania nazistă a fost cam la fel: doar exilul a menținut vitalitatea libertății creatoare. Cine a rămas în ”patrie”, precum Heidegger sau Carl Schmitt, a fost obligat să plătească tributul unei alinieri mai mult sau mai puțin explicite.

O să vă întreb frontal, fără precauții: cum ați descoperit Tradiția? Ce s-a întîmplat în viața dumneavoastră, așa încît urmarea a fost că ați ajuns ”în relație” complexă cu Tradiția?

Tradiția începe să-ți vorbească de la prima lectură ”autonomă”, consumată îndeobște la începutul adolescenței. Căci nu există carte ”actuală”; tot ce-ți ajunge pe radarul intelectual e predat, transmis, moștenit. Așadar, orice act de consum cultural (vizita unui muzeu de artă, audiția unui concert simfonic, răsfoirea unui almanah interbelic) te pune în contact cu trecutul, ca temelie și condiție a propriei tale însemnătăți conștientizate. Nu poți exista cultural (ca ființă rațională, gânditoare și, eventual, creativă) dacă nu stabilești un raport existențial cu patrimoniul care-ți permite să te situezi în lume. Primele mele lecturi filozofice: Apărarea lui Socrate (cel mai ”simplu” dialog platonician) și Aforismele asupra înțelepciunii în viață, textul schopenhauerian tradus la noi de Titu Maiorescu: două texte ”mici”, care mi-au făcut imediat conexiunea cu clasicitatea greacă (în marele ei moment de cumpănă) și cu pesimismul unui filozof ”burghez” din Frankfurt, în tălmăcirea spiritului rector al Junimii moldave: cum ai deschis o pagină de titlu, te afli deja pe teritoriul acaparant al tradiției. Negările programatice și iconoclaste ale tradiției devin parte a tradiției: priviți pisoarul lui Duchamp. Are deja ceva arheologic. M-a frapat acest bizar sentiment și când am cercetat o mare retrospectivă Brâncuși, la Centrul Beaubourg: în atelierul minuțios reconstuit nu mai strălucea bronzul polisat al avangardei, ci patina stinsă a unor tonuri de Rembrandt. Și era pretutindeni mult praf atemporal, un soi de păienjeniș crepuscular…

Eu știu răspunsul –  și mă gîndesc că al meu e destul de aproape de al dumneavoastră – dar să zicem că nu aș știi: e vie tradiția, Domnule Baconschi?

Dacă nu e vie, suntem morți! Avem 70.000 de ani de tradiție: cât homo sapiens. Cu cât te adâncești în această tradiție multiformă, stratificată și organic prelungită în propria ta ambianță socioculturală, cu atât ai mai multe vieți ”la activ”. Acumularea culturală e un act orgiastic de vampirism, dar nu pentru că te afli captiv într-un mormânt de faraon, ci pentru te hrănești, literalmente, din seve străine și totuși compatibile cu grupa ta sanguină. Suntem prizonieri ai peșterii platonice, așa cum putem fi pelerini la sursele gândirii, geometri ai misterului cosmic, alchimiști ai conexiunilor dintre noi, ca monade, și marea gramatică universală… Sigur, n-ai cum să descrii aceste fenomene, procese, dinamici și combustii fără ajutorul unor metafore mai mult sau mai puțin adecvate.

Cum anume?

Cred că fiecare individ dezvoltă o stilistică proprie a incursiunii refondatoare. Unii citează, fac liste, lucrează cu instrumentele arhivarului și colecționarului. Alții sfredelesc tunelul memoriei umane pentru a compune mozaicuri și sinteze, antologii ale semnificativului. Există hedoniști ai gratuității și laborioși ai erudiției riguroase, diletanți și profesioniști ai exhaustivului sectorial. Interesantă e și relația cu tradiția a omului neșcolit: el o însuflețește aproape fără să știe. Preia din aer înțelepciunea comună, transmisă oral și tot își construiește o punte către părinți: simpla răsfoire a unui album de familie valorează cât o călătorie spre lumea spectrală și exigentă a celor morți… E și țăranul cu trei clase, din anii 20, un soi de Orfeu!

De ce o ”fascinație pentru tradiție”?

Există o negație caricaturală a tradiției ca ”lucru” mort. Numai că orice lucru e mort!  Dacă te raportezi la trecut printr-o grilă reificantă, poți fi oricât de ”progresist”, că tot degeaba. Progresul e regres. Revoluția înseamnă întoarcere ocolită la izvoare; capacitate de a reinventa totul. Acel ansamblu de valori, simboluri, reprezentări și idei care te-au făcut posibil, cu tot cu patosul tău prometeic. Poate că trasmisia intelectuală a tradiției (prin școală și incursiune solitară) e abstractizată, din rațiuni economice: n-ai destul timp și spațiu pentru teleportări complete. Apar reducțiile pedagogice, definițiile, scurtăturile practice. Dar relația cu tradiția nu poate fi, cum ziceam adineaori, decât existențială, personală, intimă, vitală, organică și participativă.

În cuvîntul explicativ la volumul ”Fascinația tradiției” folosiți o sintagmă care îmi place mult – ”inteligența libertății”. Ce înseamnă aceasta? Cînd e libertatea altfel decît inteligentă?

E tentant să facem jocuri de cuvinte, mai ales cu niște cuvinte mari, definitorii și acaparante. Ce să zic? Da, libertatea e neapărat inteligentă, pentru că e dinamică, responsabilă, are o sobrietate inerentă, gravă precum faptul că trăiești X ani pe o planetă mărginașă, ca ființă rațională, muritoare și capabilă, cum ziceau scolasticii, să gândească infinitul. O libertate aiurea, fără cap, e doar captivitate impulsivă în instinctul vieții ca furie oarbă. E nevoie de și dimensiunea aceasta halucinatorie și (ca în toate culturile) halucinogenă, însă nu te poți înșela mereu cu droguri: un paradis artificial e cam totuna cu un infern cât se poate real. Alternanța de bine și rău (salutar tranșată prin deciziile noastre libere) implică și combinația de fericire, suferință, speranță, eșec, solitudine și comuniune. Pe mine mă obsedează doar servitutea voluntară, evidența că există o majoritate care nu pare să știe ce-i de făcut cu libertatea. Nu am un răspuns filozofic valid la această defecțiune a condiției umane.

Cum e cînd vă uități peste ce ați scris cu decenii în urmă? Tot dvs sunteți acolo sau (și)altcineva? De fapt: vă mai recunoașteti, vă uitaserăți, unde nu mai țineți minte despre dumneavoastră?

E simplu: sunt același, modificat de propria evoluție, care nu implică suișul continuu, cât uzura temporală, nervoasă, confrutarea cu limitele pe care vârsta nu le mai poate ignora sau ascunde. Sunt perfect conștient de condiția (sau fundalul istoric) al fiecărui text pe care l-am scris vreodată. În cazul ”scrierilor de tinerețe”, se vede omul la început de drum academic, puțin prețios, dornic să ajungă la idee pe căi ocolite (de parcă ideea ca atare l-ar înfricoșa). Eram atunci (prin anii 80) un candidat la emigrare, îmi doream să fac studii doctorale occidentale (obiectiv realizat abia după 90), îmi fixam singur standare apusene, ca să zic așa. Nu mă interesa risipirea, cu mici tam-tamuri demonstrative, în curticica provincială a ”culturii” noastre oblăduite de PCR, Securitate și pletora activiștilor semidocți din care facem și astăzi guverne. Dacă tot îl citeam pe Le Goff, să zicem, el îmi era și model autentic. De altfel, l-am regăsit în juriul meu pentru susținerea tezei de doctorat (după ce îi audiasem cursul despre râs în Occidentul Latin, la EHESS). Le recomand același nivel de ambiție și tinerilor studioși de astăzi, înarmați cu ubicuitatea internetului.

Ați trăit în comunism 27 de ani. Ce a fost, de acolo, formator pentru dumneavoastră? Și ce a fost deformator?

Formator a fost tot ce se opunea – explicit sau implicit – regimului. Am citit multe cărți traduse atunci, dar mai ales cărți în franceză și engleză, fie că existau deja în bibliotecă, fie că le procuram de la anticarul clandestin Radu Sterescu (în fine, săracul de el, cred că era aspru supravegheat de ”organe”). Deformator a fost tot ce ținea ca atare de comunism: lașitatea a milioane de oameni (începând cu a mea), obediența tâmpitor-umilitoare, acceptarea condiției de sclav-cobai într-o utopie realizată cu mijloace atât de mincinoase, perverse, brutale și inumane… în numele ”grijii pentru Om” (o ficțiune numai bună de justificat toate crimele, abuzurile și delirurile propagandistice). Sigur, n-am fost membru PCR, am făcut studii de teologie (o chestie nu neapărat ”pe linie”, ca să zic așa), mi-am ”depus actele pentru plecare definitivă”, am refuzat, ca redactor la o revistă a Patriarhiei, să scriu ”editoriale” în care să arăt, simplu, în cuvinte calde, cât de bine o ducem… Abia ieșirea, pe 21 decembrie 89, la Universitate, m-a eliberat de acel ego călcat zi de zi cu șenila fricii.

Cum scriați atunci? La ce? Despre ce? Pentru ce?

Scriam ce-am adunat în volumul acesta: ”Fascinația Tradiției”. Studiam greaca veche (mai ales biblică și patristică), eram foarte pasionat de Părinții Bisericii, de istoria Bisericii, de medievistică și de istoria religiilor. Am fost foarte norocos cu studiile teologice și primul job, la Editura Institutului Biblic al BOR: unde aș fi putut publica textele pe care le-am reunit acum în volum? E dovada indirectă a faptului că lumea Bisericii era, în plin comunism, ultimul bastion al libertății de a cerceta și de a sonda tradiția (brutal ocultată de ideologia comunistă care rescria la fiecare deceniu atât viitorul, cât și trecutul)… Scriam și pentru că eram în corespondență cu mari savanți occidentali: le trimiteam extrase din studiile mele apărute în revistele teologice ale BOR, cu rezumate în franceză sau engleză: așa am putut deveni, la 25 de ani, membru în Asociația Internațională de Studii Patristice.

Ce era(u) piedică/piedici teribilă(teribile) pentru Tradiție în comunism?

Păi, nu știu cât ați apucat din vechiul regim, dar el reușise să construiască o realitate paralelă cu lumea contemporană din restul Europei și al lumii: o bulă paranoică de minciuni sfruntate, de mantre ideologice repetate până la greață. Totul era interzis, chiar și ce nu era interzis ca atare. Cenzură, autocenzură, lipsa informațiilor, teme tabu. Firește că lumea mai păstra prin poduri reviste vechi, cărți ”nepotrivite”, fiecare familie salva, pe cont propriu, la scară mică, ceva din memoria interzisă. Sincer, mă faceți să mă simt foarte bătrân în postura asta de povestitor la gura sobei…

Riscante acele vremuri? Securi…zante timpuri?

Riscante de două ori: dacă te opuneai și dacă te conformai. În primul caz, puteai să rămâi fără serviciu, să-ți blochezi drumul profesional, să iei bătaie la Miliție și Securitate (deși nu puteai alege), sau chiar să înfunzi pușcăria, de unde existau destule șanse să nu ieși viu. În al doilea caz, te transformai în moluscă. Un rob pe plantație, agățat la ore mici de scara unui autobuz rablagit. Un șoarece înghețat în propriul adăpost, la lumina celor două ore de ”program TV” alocate mărețelor înfăptuiri multilateral subdezvoltate. Un ins care-și lasă plasa goală la coadă: plasa arăta că ai luat plasă, că ești în plasă, că n-ai un alt simbol care să reprezinte mai bine ce-ai ajuns, cât valorezi, ce-ți dorești de la viață.

Și care erau înainte de 1989, verificate de dvs, cele mai eficiente modalități de a ocoli aceste piedici, de a merge dincolo de narativul servituții comuniste?

Am ”verificat”, cum spuneți,  exact ce-au trăit mai toți cei din generația mea: farmecul copilăriei nu-ți putea fi furat (nu puteau interzice derdelușul sau fotbalul pe maidan, lapte-gros sau cornetele din hârtie de ziar, trase prin sarbacane de plastic). Te salvau un mic cerc de prieteni, lectura asiduă, filmele la ”Cinematecă” sau pe videocasete (la vecinul/amicul care poseda o asemenea sculă). Te salvau excursiile la munte, vacanțele sărăcioase (inclusiv la cort) pe ”litoral”. Te refugiai în iubiri scurte și intense, în reverii, îți prindea grozav de bine și să ai un câine, pe care să-l scoți la plimbare prin cel mai apropiat parc…

Reformulez, din alt unghi tematica întrebării de mai sus: ce era – pentru dvs, în primul rând – salvator în vremuri în care regula era decăderea, degradarea, umiliriea omului?

Pe de o parte, se simțea cumva că aberația asta de regim, cu Pingelică și Savanta în vârful piramidei de porcării, nu mai ”ține” mult. Pe de altă parte, că tot am pornit de la asta: ”rezistența prin cultură”… La care s-a adăugat descoperirea, majoră, a dimensiunii religioase a oricărei existențe cu sens.

Mențineți aceste rețete la purtător de salvare și acum, după ce, teoretic – dar nu și subtil, în reflexe și, metaforic, în ADN – comunismul a picat?

În mare parte, da, cu toate completările și revizuirile inevitabile.

Cum era de converit, cum (poate) ați convertit toată zgura, toată mizeria, toată umilința acelor vremuri?

”Atunci sunt tare, când sunt slab”, spune Sf. Apostol Pavel. Aici s-a produs revelația.

Secularizarea cu care lucra comunismul – cât de eficient, mă întreb… – e aceeași cu seculizarea despre care, în mai multe rînduri și moduri, ați spus că este ”intrinsec creștină”?

Era o anticipare utopică, hard, a ceea ce trăim azi – din feririce – în cheie democratică. În regulă: te secularizezi. Și ce-ți rămâne în fața morții? Indiferent de context, secularizarea e o continuare și o prefață a experienței noastre fundamenal spirituale.

Sărăcia, precaritatea, teroarea, umilirea și alte elemente ”marcă înregistrată” ale comunismului – duc ele mai repede spre spiritualitate decît o pot fac ”mărcile înregistrate” ale capitalismului și ale democrației? E o întrebare care merge, cu manta, și spre cei care acum sunt mai tineri – cei de 20, de 30 de ani. Majoritatea dintre aceștia, cu Marx în buzunarul de la inimă – mă rog, citindu-l sau măcar invocîndu-l, nu neapărat și înțelegîndu-l…

Dacă democrația nu se autodistruge prin ”relativism moral absolut”, tentația progresismului și a revoltei față de starea prezentă e firească în orice generație. Sper ca orice om tânăr, dornic de o ”lume mai bună și mai dreaptă”, să evite experiența istorică a unei dictaturi reale și totodată să-L găsească, odată cu inteligența tradiției, pe Dumnezeu. Odată ce apuci 50 de ani, devii conservator, e o lege nescrisă a năbădăilor omenești…

 

Notă: acest interviu  a apărut, în premieră, în revista RAMURI. 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *