Dacă nu am fi în așteptarea iepurașului, adică a sărbătorii pascale, mai că ți-ar veni să intonezi plin de speranță dar și mirare „O, ce veste minunată!”, chiar și în absența bradului; motivul îl constituie anunțul guvernamental conform căruia vor fi restituite donațiile făcute de cetățenii români pentru achiziționarea sculpturii brâncușiene numite „Cumințenia pământului” de către Statul român. Până la finele anului (acestuia, bănuim…).
Povestea era cam dubioasă dintru început din mai multe motive, în primul rând pentru că, în esență se baza pe ideea de a da, tu cetățean, fără să primești nimic în schimb.
Vechiul principiu do ut des (îți dau ca să-mi dai) aplicat de romani inclusiv în relația cu zeii, dovedea și continuă să probeze o moralitate indiscutabilă, căci în raporturile interumane definește obligativitatea de a nu da dar și a nu accepta nimic gratuit. Iată de ce propuneam odinioară într-o analiză a fenomenului cerșetoresc autohton, local chiar (vezi Do ut des. Breviar despre cerșit) ca interogației oricărui cerșetor („îmi dai…?”), impertinent sau nu, să-i fie contrapusă întrebarea justificativă „de ce să-ți dau?”. La vremea apariției opusculului (2001), singura categorie de cerșit neanalizată, din lipsă de probe evidente, era cea practicată de Statul român care însă nu apelase încă la donații pentru a-și face cumpărăturile cel puțin suspecte; toată povestea cu „Cumințenia pământului” nu numai că s-a dovedit stângace manual dar a și pornit cu… stângul, probând, paradoxal sau nu, tocmai lipsa de… cu-mințenie a inițiatorilor, adică o oarecare sminteală etimologică (sine mente).
Merită să ne reamintim în mare, adică pro memoria cum spune Cicero, care au fost datele problemei, mai ales că unii regretau mărinimia dovedită cu acea ocazie, necăjindu-se, pe undeva pe bună dreptate; dar, dacă se adeverește vestea guvernamentală, s-ar putea ca foștii donatori să revină la sentimente mai duioase, căci, spune tot tusculanul „Amintirea necazurilor care au trecut te înduioșează”.
O primă și justificată suspiciune a pornit de la ceea ce părea a fi un parteneriat privat-public, cel puțin dubios prin strădania Statului care, în alte asemenea situații, a eșuat (probabil voit) lamentabil de fiecare dată (vezi spitale, autostrăzi, etc.). Deja prețul fixat era unul suspect, nefiind rezultatul evaluativ al unei instituții abilitate în acest sens (vreo galerie notabilă, sau o casă serioasă de licitație, pe cât posibil nu de la noi); deci, prețul putea fi și 21 de milioane sau – de ce nu? – 5(cinci)? Dacă luăm în seamă – și trebuie să o facem – că, oricât s-ar fura, conform dreptului roman încă viguros, adică în vigoare, „Statul nu pierde niciodată” , insistența organelor sale în a obține cele 11 milioane în valută, poate trezi chiar și azi – inchizitorial cugetând – suspiciunea nu tocmai levis (ușoară adică), ci chiar gravis, de erezie financiar-statală.
Să zicem, deși e aproape clar, că prețul stabilit ar fi fost în fapt o jonglerie privat-publică, cu care se poate… jongla, precum cu kilometrul de autostradă în România, adică, clasic, „îți dau ca să-mi dai”, vedem noi cât și când…
Mai penibilă a fost însă propaganda făcută prin televiziunea de Stat și alte câteva tot cu pretenții naționale. Ideea – dacă poate fi astfel numit îndemnul – de a dona pentru că prin aceasta „Brâncuși va fi și al tău”, sau „Cumințenia pământului va fi și a ta”, se subclasează tehnicii oricărui cerșetor de mâna a treia din țară sau plecat „la muncă” aiurea în Europa; și asta pentru că trimitea fără ocol la idealul comunist-morbid cunoscut sub denumirea de „bunul întregului popor”, de care, cu certitudine, românii s-au săturat; neîmplinirea, nici pe departe, a dubioasei sume, dovedește în continuare că, totuși, ne-am mai trezit și noi românii, preferând cumințenia individuală înaintea celei a pământului, atât de impresionantă pe cât de generală.
Altminteri, pentru că s-a vehiculat mai vechiul model național cerșetoresc „dați un leu pentru Ateneu”, nu știm (deși ar fi interesant de aflat) dacă s-a păstrat o evidență clară a banilor intrați în templul muzelor, precum și a celor „scăpați” pe lângă. În general, ideea bunului și a proprietății comune le-a repugnat și românilor, iar aceasta probabil și istorico-genetic, căci, spuneau tot strămoșii de la Roma, „cele mai mari nenorociri provin din proprietatea comună”; iar noi le-am simțit pe propria piele. Sau, poate că unii urmași convertiți la capitalism (ai „foștilor”), gândesc proprietatea comună precum genitorii lor, aspect pe care l-am constatat din personală experiență: odinioară, după zece ore de stat în câmpul cu porumb, alături de elevi, la celebra atunci Fermă a Partidului, am nimerit întâmplător în magazinul unității unde organul conducător mi-a spus doar atât „ce cauți aici profesore? Doară nu crezi că-i pentru toată lumea?” Când mă gândesc și azi că nu căutam locul îmbuibării, ci o toaletă… fie și vespasiană, adică cu taxă.
În fine – am mai scris-o – propaganda adevărată trebuie făcută cu capul profesionistului, înainte de a ajunge pe ecrane, plate sau curbate. Povestea cu pilda Ateneului a fost prost gândită pentru că, personal, în calitate de meloman, dar și ceilalți iubitori de muzică clasică din Țară, am putut constata ce se alege din promisiunile guvernanților noștri, făcute cu ifos și solemnitate; în ciuda cerințelor amicale și dezinteresate ale unor somități mondiale (Zubin Mehta, Vladimir Jurovski – în sfârșit noul președinte al Festivalului Enescu), Statul român n-a făcut absolut nimic pentru edificarea unui auditorium nou, cu totul necesar ediției din 2017; și nu va face nici pentru ediția următoare, pentru că din asta nu „pică” nimic, rămânând astfel și mai suspectă trecuta insistență pentru statuia cuminte. S-a promis o clădire nouă, apoi recondiționarea unei ruine dâmbovițene, apoi… nimic. Și, pentru că tot centenarizăm anul acesta, să ne uităm la vecini, fie și peste gard, că oricum nu vin să ne ia nimic, să vedem cum arată un auditorium european, nou-nouț, în Budapesta, purtând numele lui Béla Bartók, bănățeanul din Sânnicolau Mare.
N-au lipsit din arsenalul propagandistic nici atingerile corzii naționale, dar nu ale viorii enesciene, după cum s-a putut deduce; ca prostia să fie eclatantă, am aflat atunci că „dacă ești bun român, îl iubești pe Brâncuși”. În primul rând, nu știu dacă ilustrul sculptor și-ar dori un viol de dimensiuni naționale, fie și post mortem; apoi, preferințele estetice nu se discută; pot aprecia o valoare, fără să îmi placă. Îndemnul era la nivelul declarației stupide a unui fotbalist care ne-a informat, tot propagandistic desigur, la oră de maximă audiență, că el e împotriva fumatului; cui îi pasă? Și mai mult cui prodest?
După cum nu ni s-a explicat atunci evaluarea statuii, nu putem ști nici azi care e deosebirea dintre românul bun și cel rău; din diverse luări de (o)poziție, românul bun trebuie să fie în primul rând ortodox, în timp cel românul rău e, mai ales în ultimii 25 de ani, greco-catolic; asta în ciuda faptului că ((iarăși centenarul…) declarația fără de care nu am avea ce serba anul acesta, a fost citită în public de cardinalul Iuliu Hossu, unit, evident cu Roma; a devenit însă totuși vădită deosebirea dintre daco-românul inteligent și cel prost; fie și din totalul donațiilor. Oricum, valoarea și inteligența nu au nimic în comun cu naționalitatea, religia, etatea și sexul.
Dar, pentru că am amintit de donatori, ar fi interesant de știut fie și acum, la promisa returnare (?), câte donații au venit din partea așa-zisei societăți civile, a puzderiei nerușinate de ong-uri, doveditoare neobosite a datului din gură, dar nu și din buzunar, câte au venit din partea cultelor constituționale, admirabile în tradiția călugărilor cerșetori și eficiente în relația cu Statul?
Dar, până la urmă, de ce ar fi ceea ce aș numi cerșitul de Stat, implicit, donația, un lucru rău, dincolo de suspiciuni și proastă propagandă? În primul rând pentru că un cadou făcut la cererea sau cerșeala (etimologic au aceeași rădăcină în verbul quaerere) Statului, ascunde ceva, iar același drept roman ne avertizează că „darurile ascunse sunt întotdeauna suspecte”, în înțelesul donațiilor făcute neclar. Și, pentru că am fost vrăjiți, fascinați de-a dreptul cu patriotica „avere a tuturor”, sau tocmai de aceea, apare o foarte serioasă problemă juridică: „o donație asupra întregii averi prezente și viitoare nu are efecte”. S-ar fi putut deci ca, asemenea Moldovei lui Ștefan aflat la senilitate în drama lui Delavrancea, Cumințenia… să nu fie a noastră, nici a urmașilor noștri, ci a urmașilor urmașilor noștri (în vecii vecilor).
În final se mai pune o problemă pecuniar bancară, dacă o putem numi astfel: nu s-a precizat încă în ce măsură sumele restituite vor beneficia și de dobânda cuvenită, indiferent cât de măruntă; dacă da, ar fi bine și chiar s-ar putea colinda la sfârșitul anului precum cu o a doua veste minunată; dacă nu, va fi o ultimă probă, în acest caz, a eternității principiului (juridic roman, desigur) Donare est perdere (A DONA ÎNSEAMNĂ A PIERDE).
