Jurnalul unei cititoare de jurnal

3 aprilie 2018
Primăvară neurastenică, migrene și nervi. N-am liniștea necesară studiului. Nu pot să termin nicio carte. Nimic nu mă satisface. L-am lăsat pe Matei la grădiniță plângând după mine. Pierd timp prețios pentru a gestiona probleme insolvabile. Nu mă recunosc. Îi copleșesc și pe ceilalți cu lamentațiile mele futile. Primăvară cu nervi și fără sens.
4 aprilie 2018
Ciclotimia la care e condamnat cel care ține un jurnal. Ieri nevroză, azi liniște și seninătate. Citesc din Julien Green pe care l-am început noaptea trecută, ca antidot la agitația sterilă. Cred că funcționează sau, cel puțin, e un bun paliativ pentru stările mele umorale. Îmi doresc să termin măcar această carte zilele astea. Sunt neserioasă cultural din rațiuni practice. Am atâtea de rezolvat, încât studiul/lectura/scrisul nu pot fi decât intermitente, accidentale aproape.
7 aprilie 2018
Recitesc jurnalul lui Julien Green. Relectură e mult spus. De fapt, e ca și când l-aș citi acum pentru întâia oară. Doar câteva sublinieri răzlețe atestă că am parcurs deja acest drum al lecturii. Memoria imperfectă- acest topos al naivilor și ambițioșilor deținători de jurnal. Autenticitate și exhaustivitate- Julien Green ar vrea să rețină totul de teamă să nu scape tocmai esențialul din această contabilitate anostă și fascinantă a scriiturii intime. Ce citesc eu? O compilație a compilației. O selecție operată de Modest Morariu, în 1982, din doar patru jurnale ale scriitorului francez. Au apărut șaisprezece în timpul vieții și două postum. Din această mare a însemnărilor zilnice eu am avut acces abia la câteva picături. Falsificare a falisificării. De altfel, diaristul se plânge de prea puținul pe care izbutește să-l rețină din timpul fluid și nisipos care îi scapă printre degete. Ce fascinează în marile jurnale ale marilor diariști este spectacolul condiției umane. Ca cititor intri, pe ușa din spate, în culisele unei vieți. Ai impresia că ești un demiurg al acestei lumi închise ermetic și definitiv sub o cupolă de sticlă. Jurnalul nu e o carte oarecare și nici tu nu ești un cititor oarecare. Tu răstorni clepsidra timpului. Tu întorci paginile și le dai o nouă semnificație. Tu ești creatorul și ucigașul diaristului. Ești un creator în măsura în care recreezi semnificație, readuci în memorie. Ești un ucigaș indirect pentru că fiecare pagină te aduce mai aproape de deznodământul pe care nu vrei și nu poți să îl eviți, pentru că e și cronica anunțată a propriei tale morți. Lectura de jurnal ca memento mori.
Pentru Julien Green, viața e o spirală care urcă neîntrerupt spre un întuneric incandescent. Cuvintele sunt inapte să surprindă frumusețea fluidă și tristă a lumii. Plăcerile sunt impure și împuținează ființa umorală a ascetului certat cu Dumnezeu, care continuă să tânjească după mântuire și sfințenie. Din turnul său de fildeș, scriitorul privește îngândurat spre o Europă în flăcări. Din înțelepciunea acestui jurnal: nevoia de a face din fiecare zi o mică viață cât mai completă cu putință.
Autosubversivitatea scriiturii intime. Julien Green aspiră, ca orice diarist, la sinceritatea absolută a jurnalului și constată cu tristețe că însuși limbajul uman e trădător: „17 septembrie 1928: Jurnalul acesta, pe care îmi propun să-l țin cât mai regulat cu putință, mă va ajuta, cred, să văd mai limpede în mine însumi. Sper să pun în paginile lui întreaga mea viață cu o sinceritate și-o exactitate absolute…”. Falsificarea și denaturarea sunt inerente actului de a scrie. Diaristul e condamnat la nesinceritate. Scopul (adevărul) nu reabilitează mijloacele. Cuvintele sunt impotente: „7 februarie 1931: după ce ai abuzat multă vreme de cuvinte ajungi la neputința de-a le mai face să spună adevărul.”
Autosubversivitatea operei. Julien Green își scrie jurnalul ca o adnotare a operei, ca un debușeu al acesteia, ca un spațiu privat al tribulațiilor spiritului și ale cărnii. Independent de voința scriitorului, fără ca el să anticipeze destinul acestui surogat de creație, jurnalul devine marea opera, iar opera de ficțiune intră astfel într-un con de umbra.
Hedonistul pocăit sau credinciosul convertit la religia păcatului:”14 noiembrie 1929: Odată cu sănătatea se întorc și dorințele, tovarăși chinuitori. În primele zile de după operație, sufletului îi era ușor să se înalțe, și am visat o viață în care nu mai există dorințe, în care carnea tace. Nu se putea ca religia, care văd limpede că-i făcută mai ales pentru bolnavi, să nu mi se înfățișeze în culorile cele mai ademenitoare, fără să-mi dau prea bine seama ce rol poate juca de acum înainte în viața mea. Oricum, a reușit să introducă un dezechilibru atât de îngrijorător, încât încă mă mai tem, deși mi-am revenit. Lumea crede că sunt pesimist, dar cei care nu știu că eu caut fericirea, bucuria de-a trăi, da, sfânta bucurie de-a trăi, aceia nu mă cunosc absolut deloc.”
Adnotarea unui jurnal seamănă cu o autopsie neautorizată. Orice fragmentare e o incizie în carnea moartă a scriiturii. Oare citind jurnale creștem în noi, precum legiștii, o iluzorie invulnerabilitate, o insensibilitate față de tema morții născută tocmai din întâlnirea cotidiană cu ea? Moare astfel însăși metafizica morții, la fel cum întâlnirile prea dese între îndrăgostiții naivi ucid, în fașă, metafizica iubirii?
Jurnalul ca încercare sisifică de a reține timpul:
„25 decembrie 1930: Gândul că timpul nostru, viața noastră, se rostogolesc în neant cu fiecare oră care trece mă chinuie atât de mult încât nu trebuie să i se caute altă explicație acestui jurnal, abundenței acestor însemnări.”
8 aprilie 2018
Efectul lecturii din jurnalul lui J.Green- incongruențele lui și autosubversivitatea operei diaristice se reflectă în propriile mele incongruențe. Inferența: de ce să caut puritatea, de ce să fug de intensitatea trăirii și de posibilele consecințe ale acesteia? Suntem ființe duale, trebuie să admitem acest lucru ca pe un postulat. Nu ne putem nega polaritățile. Coexistă, în noi, atât ascetul, cât și păcătosul, senzualul histrionic și ființa reflexivă, în subtil dezacord cu lumea. Dilemă fără rezolvare: dacă ucid păcătosul, crește moralistul resentimentar. Dacă ucid moralistul, pierd echilibrul existențial.
Ce-am făcut aici? Rezumatul rezumatului unei vieți. Simplificare, reducere la crezuri, ideologie, schelet. A citi un jurnal și, mai ales, a scrie despre el rămâne un act de impietate. „A rezuma înseamnă a denatura, înseamnă a trăda”.
12 aprilie 2018
Am scris câteva fraze pline de banalități, apoi am șters. Cum ar spune Julien Green, nu vreau să cad în capcana facilității: vară, căldură, pomi înfloriți etc. Jurnal esențial, nu meteorologie. Viața lui Julien Green, fragmentul la care am avut acces (fragment al jurnalului care e, oricum, fragment al vieții, ciob de oglindă spartă) îl are în centru pe un ascet, un păcătos pocăit, un sfânt laic (Jules Renard), un om al solitudinii și al datoriei care își joacă rolul social fără convingere, fără încredere în ce e lumesc: moda, succesul, progresul material și tehnologic. Singurul progres posibil și dezirabil e cel spiritual. La fel ca Nietzsche, Julien Green nu crede în lecturi și în idoli. Are capacitatea de a admira, însă doar câțiva autori îi sunt indispensabili: Montaigne, Pascal, Shakespeare, Dostoievski. Crede că nu totul merită citit, cunoscut. Cultura e, pentru el (la fel ca pentru Herriot, pe care îl citează): ceea ce rămâne în tine (din tine?) după ce ai uitat totul.
13 aprilie 2018
Zi minunată. Am câteva ore pentru scris&citit pe terasa mea însorită. Planul pentru astăzi: să recitesc însemnările din jurnalul lui Julien Green, să termin de recitit „Sacrul” de Rudolf Otto și să încep lectura din jurnalele lui Max Frisch, pentru disertație.
J.G., 18 februarie 1931: „Suprema voce a vremurilor noastre, aceea care face să amuțească orice iubire, orice geniu, orice conștiință, este groaznicul lătrat al tunului.”
21 ianuarie 1932: „Ceea ce mă reține să vorbesc despre religie este că în mine există un fanatic ațipit pe care nu vreau să-l trezesc.”
12 august 1932: „Nu am altă amibiție decât să fiu om.”
24 noiembrie 1932: „Adevărul este în primul rând de ordin interior.”
8 februarie 1933: „Aș vrea ca nimic să nu întunece în mine iubirea de adevăr. Or, plăcerea este o primejdie și am fost târât pe-o pantă pe care mi-este foarte greu să mă opresc. Tocmai asta mă și îngrijorează, pentru că sunt încredințat că fondul caracterului interesează direct spiritul. Un om care nu poate rezista ispitelor din viața de zi cu zi nu poate să gândească profund și nici măcar să observe imparțial. Cărțile mele trebuie să fie mai bune, nu trebuie să mă îndepărtez niciodată de adevărul interior. Cred că dacă nu voi cădea în ispita unei vieți ușuratice, voi scrie în cele din urmă o carte mare.”
7 martie 1933: „Oare urmându-l pe Hitler așa cum face, tineretul german nu va aduce iar războiul? Când cuget la această eventualitate, simt cum crește în mine un fel de nihilism interior. Prea nu ne-a păsat, din 1920 încoace, de tot ce este bun și prețios pe lumea asta. Mai bine te retragi în singurătate decât să te amesteci cu oameni împătimiți de violență, mai bine să renegi augustele minciuni cu care am fost hrăniți sub masca spiritului patriotard și-a religiei, și să încerci să fii doar un om. Astăzi, convingerea mea profundă este că omul nu va progresa atâta vreme cât nu va abjura anumite mituri. Vor exista întotdeauna, fără îndoială, mari scriitori și mari savanți, dar mulțimea va rămâne ceea ce este, adică agresivă; poeții vor fi uciși pe front, catedralele vor arde una după alta, și milioane de bărbați tineri, care nu se pot urî pentru că niciodată nu s-au văzut între ei, se vor măcelări totuși.”
10 mai 1932: „Ceea ce numim a face dragoste este de cele mai multe ori o caricatură a fericirii. Fericirea este ceva mult mai important, mult mai profund și mult mai simplu. Și pentru că este simplă, nu se analizează și nici nu se descrie. Nu povestim fericirea, dar sunt momente când ne prinde fără vreun temei aparent, în plină boală, sau în timpul unei plimbări peste câmpii, sau într-o odaie întunecoasă în care ne plictisim; te simți deodată absurd de fericit, fericit de moarte, adică atât de fericit că ai vrea să mori, pentru a prelungi la infinit minutul acela extraordinar. ”
8 septembrie 1933: „Mă întreb deseori care poate fi sensul vieții, dacă are vreunul, și mai ales în ce măsură lumea exterioară există. Ce înseamnă, de exemplu, neliniștea Europei la ora actuală, febra germană, spaima atâtor bărbați și femei cărora ziua de mâine le apare neagră de amenințări? Este evident că nimeni nu poate răspunde acestei întrebări, dar am adeseori impresia fugară că trăiesc în mijlocul unei lumi care nu există, sau care nu există la modul în care ne închipuim noi.”
24 martie 1933: „a scrie nu înseamnă altceva decât a face aluzie la ceea ce nu poate fi exprimat.”
5 februarie 1936: „Sunt întotdeauna surprins și cam speriat văzând oameni care își închipuie că stăpânesc tablouri frumoase, mobile rare, cărți prețioase, când este exact invers, vreau să spun că toate aceste obiecte sunt stăpânii celor care se cred posesorii lor.”
9 aprilie 1936: „Nu-mi place să vorbesc, pentru că nu știu să folosesc cuvintele. Până la urmă ajung să mă și înfurie. Ceea ce vrem să spunem rămâne dincolo de cuvinte. Sunt pornit împotriva lor pentru că dau o aparență de soliditate unor lucruri care trebuie să rămână fluide.” […]”Ceea ce este adevărat pentru individ este adevărat pentru umanitate.”
15 august 1937: „Cât de mult am vrea să dorim altceva decât plăcerea! Nu din puritanism, ci pentru că plăcerea nu duce nicăieri. Se vrea un scop în sine și-și joacă lamentabil acest rol. Plăcerea este maimuța absolutului. Poate oferi cel mult iluzia prăbușirii.”
5 februarie 1939: „Cred că una dintre cele mai deșarte preocupări ale scriitorului care-și publică jurnalul este aceea de coerență absolută. Dintr-un motiv greu de explicat, îi place să se simtă solidar cu trecutul său și să stabilească un fel de asemănare între personajele succesive pe care le-a străbătut de când există. Caută să se confunde cu ele, își închipuie că acestea vorbesc în numele lui și are scrupulul de-a tăgădui ceea ce au putut spune, de teamă să nu fie acuzat de fluctuații. Așa moare pe nesimțite în adâncul său orice noțiune de libertate morală, orice aspirație de viață, căci personajele care am fost noi nu mai sunt decât fantome, și solidaritatea cu trecutul înseamnă solidaritatea noastră cu moartea.”
24 iulie 1940: „Tot ce pot obține de la mine însumi este să nu renunț la ideea că în cele din urmă tot spiritul va învinge, dar mi-este teamă ca, în cazul meu, prada lui să nu fie un cadavru. Dar poate că important nu-i să învingi, ci să lupți până la moarte.”
22 septembrie 1940: „Îngerul sinuciderii precede armata germană. La Viena, la Praga, la Paris, focuri de revolver în dormitoare vestesc intrarea lui Hitler în oraș. Oriunde apare, Germania distruge fericirea și instalează plictiseala. Pentru că nimic nu-i mai plicticos decât o dictatură. Toată lumea în uniformă și în cadență! Râsul îngheață pe fața omenirii.”
14 februarie 1941: „Între lume și mine, războiul a operat un divorț profund și violent.”
25 mai 1941: „Câți oameni citesc și studiază nu pentru a cunoaște adevărul, ci pentru a mări micul lor eu!”
15 iunie 1941: „A-ți reciti jurnalul înseamnă a răsturna clepsidra; nisipul se scurge iar, nisipul este același, clepsidra este aceeași, totul este altfel.”
14 februarie 1942: „După o anumită vârstă, viața devine o scară pe care o cobori de-a-ndărătelea, de-a-ndărătelea pentru că nu mai vrei să vezi.”
24 mai 1942: „Stau așezat la o fereastră și privesc cum trece viața mea.”
22 martie 1943: „Nu poate exista progres adevărat în afara celui lăuntric. Progresul material este un neant.”
Jurnalul rămâne cartea cărților, cartea singurătății absolute, a memoriei, a condiției umane, contabilitate tristă a alternanțelor iluzie/deziluzie, instrument de cunoaștere și autoscopie, pătimaș îndreptar moral în siajul caietelor de însemnări ale protestanților, spațiu intermediar și privilegiat al căutărilor esențiale (echilibru, sens, adevăr), antidot la plictisul existențial (câteodată potențator al acestuia…), barometru al purificării ideale/intangibile spre care tânjește gânditorul, oglindă plimbată de-a lungul unei vieți/unui vis, umbră a unei umbre etc.
De citit: cartea lui Stekel despre angoasă.