“ Naufragiaţii de pe Jonathan”, cartea postumă a lui Jules Verne, a cărei editare se datorează fiului său Michel, are în comun cu “Insula misterioasă” vocaţia utopică şi pedagogică. Ca şi textul străjuit de umbra lui Nemo, romanul de crepuscul al lui Verne este o tentativă de a imagina, în cadrele ficţiunii, modul în care o comunitate se poate zidi şi reinventa. Din cărămizile izolate ale unor naufragiaţi,Verne construieşte edificiul unei noi naţiuni, destinate să dureze în teritoriile marine şi inospistaliere ale Magellaniei.
Pentru îndrăgostiţii de capodopera lui Radu Tudoran,istoria celor aruncaţi de soartă pe acest mal agrest are un aer familiar. Ca şi echipajul “Speranţei”, oamenii de pe Jonathan înfruntă o natură a stihiilor, valurilor şi singurătăţii. Cronica ficţională este cronica întemeierii unei patrii. Insula Hoste, modelată de resturile expediţiei de colonizare îndreptate spre Mozambic, este un stat în miniatură. În marginile sale se repetă experienţele esenţiale ale unei cosmogonii. De la eforturile de salvare până la truda descoperirii solidarităţii, totul este de regândit, aici, departe de certitudinile civilizaţiei.
Replică simfonică la robinsonadele clasice, textul lui Verne posedă complexitatea intelectuală şi dilemele etice din “ Insula cu elice”. În marginile noii lumi se regăsesc virtuţile, dar şi păcatele vechii lumi. Un anume pesimism se simte în scriitura lui Verne, ca şi cum lumina speranţei ar fi din ce în ce mai tremurătoare. Demagogia, cupiditatea, cruzimea sunt flagelurile care se abat asupra acestui spaţiu adamic. Epopeea lui Verne include ritualurile de iniţiere ale respingerii invaziei patagoneze şi febrei aurului.Pericolele acţionează spre a testa coeziunea umanităţii. În vecinătatea ordinii şi muncii se află, invariabil, barbaria.
Dar provincia pedagogică a lui Verne ar fi fost ştearsă şi incomplet- undimensională în absenţa siluetei ibseniene lui Kawdjer. Puţine personaje ale literaturii lui Verne sunt mai încărcate de acest fior romantic insaţiabil decât anarhistul de sânge regal ce alege să se exileze la capăt de lume, spre a evita jugul statelor şi al legilor. Lepădarea de vechiul nume este lepădarea de egoism şi de rapacitate. Utopia sa este libertatea neîngrădită, tumultuoasă asemeni unui furtuni pe ocean. Taina sa este taina unui suflet posedat, ce refuză ordinea întemeiată pe constrângere, avântându-se spre limitele de stânci ale domeniului său. Iar supremul paradox al destinului său este transformarea sa în conducătorul-demiurg al coloniei de naufragiaţi. Cel ce desfide legile devine legiutor, cel ce nu crede în state devine conştiinţa comunităţii. Izolarea lui Kawdjer lasă locul angajării. De aici, tensiunea dramatică între crezul libertar-radical şi realismul privirii îndreptate spre natura umană.
Romanul lui Verne este radiografia acestei inimi fremătătoare, incapabile să se adapteze la rigoarea terestră. Arhitect al statului şi autoritate necontestată, Kawdjer evocă tenacitatea formidabilă a lui Cyrus Smith, dar şi determinarea căpitanului Nemo. Nedomesticit, Kawdjer visează la orizontul pe care legile şi oamenii nu îl mai pot limita. Grandoarea sa îl duce spre abdicarea finală. O abdicare ce înseamnă recunoaşterea eşecului propriilor sale himere. Anarhistul se pleacă în faţa realităţii ordinii. Patria pe care a creat-o îi este temniţă. Evadarea îl duce spre capătul de lume, acolo unde străjuieşte capul Horn şi farul său. Contractul cu Chile îi acordă suveranitatea peste acest domeniu al izolării marine.
Imaginea cea din urmă a textului vernian evocă profilul enigmatic din pânza lui Caspar David Friedrich. Singur, pe stânca sa, eliberat de povara autorităţii, Kawdjer se confundă cu oceanul care vuieşte în jurul său. El este omul de la farul capătului de lume. Libertatea este limanul spre care se îndreaptă acest posedat al ideilor: tovarăşă îi este de, acum înainte, doar cadenţa de valuri.