Tot ce e frumos are și un final, așa că s-au încheiat și jocurile olimpice de iarnă și nu olimpiada care desemnează în fapt intervalul de patru ani dintre două mari întreceri, cu care își măsurau grecii de odinioară trecerea timpului.
Politizată ca și alte asemenea manifestări, până în măduva probelor, perioada jocurilor ne-a oferit surprize deloc neglijabile, precum unirea a două delegații identice național în fapt, decisă cert nu de cele două țări, adică de sus și de jos, sau nord și sud, ci de cei care le mențin ca atare, precum povestea cu Ierusalimul dual; am mai putut asista la ridicola situație în care o putere, nu numai sportivă, a concurat sub steagul a-național cu cinci cercuri, din motive, zice-se, de dopaj statal; desigur, greu de spus cu cât e mai onorabil să ai o echipă de gimnastică feminină, de talie mondială, vegheată ani de zile de un pedofil degenerat (nu că alții ar fi mai buni…) beneficiar în final a numeroase condamnări pe viață; dacă acum patru ani nu s-a putut, căci erau la ei acasă, de data asta pravoslavnicii au fost fentați total, luându-și însă măcar parțial revanșa în final când echipa de hochei, medaliată cu aur, a intonat imnul național, că doară nu era să-l cânte pe cel olimpic.
În ansamblu, aceste practici nu ar trebui să ne mire, căci, dacă actualele jocuri olimpice, hibernale sau estivale stau sub semnul politicului (inter)național, mai mult sau mai puțin discret, începuturile lor sunt dominate de un declarat spirit rasist, național neputând să fie numit căci nu prea exista ideea de națiune în înțelesul de azi. Nu neagă nimeni marele merit al grecilor de a fi inventat întrecerile sportive desfășurate o dată la patru ani, dar ideea de internaționalitate nu le aparține nicidecum; dimpotrivă.
Copil silitor fiind, mă întrebam de fiecare dată când citeam la istorie despre Grecia antică, cum Dumnezeu, adică, mai precis cum făceau zeii de numai grecii câștigau toate probele la întreceri sportive; cum de rezultatele obținute nu aveau termen de comparație? Ulterior, documentându-mă și maturizându-mă, am aflat că în fapt concurau între ei, căci primul criteriu de admitere și înscriere la întreceri era puritatea genetică, adică dovedirea faptului că erai grec măcar de vreo trei-patru generații înapoi. Abia după ce înțelepții erau convinși că petentul nu avusese nici o bunică, străbunică, vreo mătușă care să fi călcat printre gene noneline, se punea și problema talentului la sărituri, alergări, aruncări cu discul și alte probe măiestre.
Aceeași nedumerire mi-o trezea și faptul că pentru două săptămâni încetau orice război, ceea ce desigur am constatat că azi nu se întâmplă; mă întrebam „dar dacă adversarii nu erau de acord???” Nici nu era cazul, pentru că era vorba de războaiele cu ei înșiși, dovadă că supremul război pe care l-au purtat a fost cel peloponeziac, adică între ei. Fiind mediteraneeni, nu se punea problema întrecerilor de iarnă. Și când te gândești că despre jocurile olimpice interbelice de la Berlin, s-a spus, din cauza remarcilor imbecile, rasiste ale Fuhrerului, că prin aceasta ar fi fost fără precedent în istoria competiției.
Ifosul grecesc, elen în fapt, l-au potolit romanii după cucerire și nu au făcut-o pentru că ar fi vrut să câștige toate probele ei, cuceritorii lumii, ci pentru că criteriul de bază li s-a părut absurd; firesc era ca toți locuitorii Imperiului să poată concura. Trebuie menționat aici că localitatea Olympia, nu numai că a fost sprijinită în continuare de romani, dar Augustus, cu sprijinul lui Agrippa, a restaurat templul lui Zeus, iar templul „zeiței Mame” a devenit centrul cultului imperial, ceea ce era absolut firesc căci în spiritul lui do ut des, (îți dau ca să îmi dai), cam neobișnuit pentru danai, trebuia să se aleagă și el cu ceva; iar Hadrianus, nu numai că a dat valoroasa cetățenie romană întregului oraș, dar a definitivat în Atena templul „zeilor olimpici”, Olympeion, pe care mândrii inițiatori nu au fost capabili să-l termine deși îl începuseră cu cinci sute de ani înainte, adică în secolul V A. Chr.
Toate acestea în condițiile în care romanii nu erau mari iubitori ai sportului în forma practicată de supușii lor greci, iar aceasta pentru că ideea sportului de dragul sportului li se părea bizară pragmaticilor italici imperiali, cu atât mai mult cu cât întrecerile nu erau precum azi o sursă planetară de venituri.
Revenind la jocurile de azi, cu adevărat inter-naționale, problema pe care, pe bună dreptate, și-au pus-o unii, a fost oare câți spioni au trimis frații nordici, mai ales că majoretele erau cam numeroase; răspunsul e simplu: probabil câți era necesar, desigur nu mai mulți decât alții căci, de regulă, treburile acestea merg la mica înțelegere, ca și numărul de diplomați dintr-o ambasadă.
E mai mult decât evident că acest gen de manifestări, cu toată frumusețea incontestabilă, prezintă în același timp oportunități de neratat în a vedea de aproape ce mai fac alții… Tocmai în acest sens, numeroasele strângeri de mână, fără transmiteri toxice, călduroasele îmbrățișări între persoane care în alte circumstanțe și-ar frânge reciproc oasele, măcar coastele, mi-au amintit de o altă oportunitate de acum câțiva ani, nu demult.
În spiritul versului lui Heliade „vro stea mai cade iar, vreun împărat mai moare…” , dar, în variantă republicană și fără să cadă nici măcar un fragment de meteorit, a mai murit un fost preşedinte, un simbol mai curând, la o etate venerabilă. Cu totul surprinzător și aparent de neînțeles, quasi-întreaga omenire a picat în doliu global şi universal. Toţi puternicii şi mărunţii lumii au exprimat o „iremediabilă tristeţe”, poetic vorbind, cu atât mai fariseică însă cu cât pe vremea când sud-africanul zăcuse temeinic în puşcărie, nu s-a prea agitat nimeni pentru el; erau alte vremuri, desigur, gargara cu drepturile omului erau în stadiu de laborator. Pe de altă parte decedatul a fost încă o probă a ceea ce arătam nu demult despre unii foști încarcerați de la noi, anume că pe unii pușcăria i-a făcut longevivi.
O dovadă că şi politicienii tânjesc uneori după ceea ce nu au, a fost evocarea decedatului, pe cele mai contradictorii meridiane, ca model de moralitate (să nu exagerăm însă, căci tot politician a fost).
În esenţă, marele doliu universal (televiziunea ne-a informat, cu obişnuitu-i simţ al enormităţilor prostești, că în ziua respectivă „întreaga omenire s-a rugat”) a fost, ca și marile întreceri sportive, o bună acoperire pentru întâlniri altminteri imposibile, aşa că (ce frumos ar fi fost localizate la Capul Bunei Speranţe?) au participat politicieni „câtă frunză câtă iarbă”, însoţiţi, de bună seamă, de şi mai mulţi observatori, adică spioni, cu atât mai mult cu cât şi-au făcut promisiuni solemne să nu se mai uite unul la celălalt (cealaltă) pe gaura cheii celulare. Mai bine live, adică în direct.
În fapt, în toată povestea cu spionii, mereu actuală, cea mai mare ticăloşie o reprezintă aruncarea responsabilităţii pe umerii făptuitorilor, mai ales dacă acţiunea eşuează.
În spiritul celor scrise odinioară și despre călăi, aș spune că numai călău sau spion să nu fii.
Există spioni buni (ai noștri, în exclusivitate, nici măcar ai aliaților, căci în domeniu nu întâlnim așa ceva) şi spioni răi (desigur ai celor pe care îi spionăm); dacă agentul intră în slujba cui vrem noi, chiar dacă trădează ordinar sistemul optimizat chiar de el, e un factor al progresului, putând chiar pretinde pensie de la cei pe care i-a vândut, după cum s-a putut constata în patria noastră; dacă îşi pune inteligenţa şi priceperea în favoarea cuiva non gratus, chiar ingratus nobis (neîndrăgit nouă), spionul e evident o scursoare, un ticălos, fără ca măcar un moment cineva să admită că şi acela poate avea convingeri, chiar naţionale, şi că, poate de aceea, nu e dispus să (se) vândă la licitaţie.
Dacă scriam cu altă ocazie că, având atâtea zile internaţionale, toată lumea demonstrează, aparent, mult mai cert e că toată lumea spionează şi e cu totul firesc să fie aşa.
În Egiptul antic li se zicea „ochii şi urechile faraonului”; cine ştie puţină istorie romană, poate înţelege că Imperiul s-a menţinut viabil şi datorită sistemului de adunare a informaţiilor, nu doar a impozitelor; bunăstarea Imperiului presupunea obligatoriu colectarea permanentă de date din toate provinciile lui, iar cei care erau în sistem, indiferent de etnie, aveau conştiinţa că o fac pentru Roma şi nu neapărat pentru un pumn de sesterţi.
În realista sa înțelepciune genialul Tacitus constata că puterea Statului stă în buna informare a conducătorilor, adică un Stat puternic e unul informat cuprinzător la nivelul diriguitorilor (deși, mi-aș permite să-l completez, adăugând că unora e mai bine să nu le spui ce știi, ca să nu năruie totul din prostie sau ticăloșie, ca în comisiile parlamentare). Marile puteri contemporane nouă nu fac decât să procedeze la fel, dacă vor să fie garantele ordinii mondiale (şi e bine să nu fie un singur garant), după cum cei mici e firesc să le spioneze fie şi pentru a şti ce îi poate aştepta în viitorul imediat sau mai îndepărtat.
În fond, spionajul e un studiu discret și inteligent, astfel că, în mod contrar, după cum spunea Lucretius, „cine studiază puţin, progresează puţin”. De altfel însăși etimologia termenului sugerează un fin spirit de observație nespecific oricui; verbul spicere, verbul privirii atente, deci nu pe principiul „mulți văd, puțini pricep” – (a observa cu atenție, cu discreție) are o formă spicare, a cerceta din priviri, dar și cu auzul, de unde și spionul nostru asociat cu italianul spione. Drept e că sună bine și iscoadă, deși slav, dar vremurile sunt ale valorilor imperiale, ale spionilor, nu ale iscoadelor lui vodă.
Fără să intru în sfera odelor, dar tocmai pentru că un spion, prin gândire, prin exercițiu se dovedește a fi mai altfel, admirabil uneori – aflăm aceasta mai ales dacă, din păcate pentru el, e devoalat prin ticăloșia șefilor – nu pot să nu amintesc doi dintre spionii iluştri şi prin operă, evident buni din motive deductibile.
Henrik Ottendorf i-a spionat pe turcii care erau necredincioşi (dar de caracter, cum scria Neculce) şi ca atare răi, chiar la Timişoara unde a venit în „delegaţie” (nu de condoleanţe, nu sportivă), redactând un material secret, în 1663, esenţial pentru cucerirea peste decenii a oraşului de către austrieci; raportul dintre un spion inteligent şi un politician (posibil, aproape cert prost) se vede din faptul că delegaţia următoare condusă de un baron, a fost un fiasco din punct de vedere informativ, turcii avându-şi şi ei sistemul … contrainformativ suficient de inteligent. (vezi, aproape totul, în Henrik Ottendorf, De la Viena la Timişoara, traducere din germană Marlen Negrescu, Editura Banatul, Editura Artpress, Timişoara, 2006).
Mă simt obligat să-l menţionez în continuare cu reverența cuvenită pe distinsul prelat catolic Agostino Steffani (1654-1728), diafan spion care a înţeles să cugete şi să observe şi să acţioneze ad maiorem Dei gloriam necondiţionat, astfel încât, printre primele sale misiuni a fost aceea de a-şi supraveghea, monitoriza fostul prieten din tinereţe, hainit însă, adică ajuns persoană politică plurifacială. În fond, se întreabă un cunoscător al operei lui, ce deosebire e între un diplomat inteligent (deci nu un escroc politic sau nici atât) şi un spion? Dar ceea ce a rămas nealterat şi viu de la cel pentru care missio era şi religioasă şi de… spionaj, este muzica de operă pe care a compus-o, undeva între Monteverdi şi Vivaldi (vezi şi ascultă MISSION, Decca, 2012). Cunoscându-l pe Steffani prin operele sale, ajungi să crezi că a făcut totul din iubire, inclusiv spionajul, căci nu întâmplător unul dintre titlurile sale suave este Amor vien dal destino.
Desigur nu aşteptăm de la spionii contemporani nici simfonii, nici opere, (eventual cabareturi… ), după cum nici de la politicieni o interpretare corectă a muncii acelora mai ales dacă e ad maiorem Patriae gloriam. Cât despre (oricând) posibilii trădători probați ca atare (aceștia pot fi și inițiatorii acțiunii), soluţia rămâne binomul din tristul poem al lui Rogerius: nulla miseratione (fără îndurare).
