A muri pentru o idee. Despre viața plină de primejdii a filozofilor (2)

De ce mor filozofii râzând? Explicaţia are pesemne de-a face cu atitudinea filozofică însăși. Practic, la baza oricărei filozofii se află un puternic element de deconstrucţie. Gestul originar al filozofului este de a pune totul sub semnul întrebării. „Lucrurile nu sunt ce par a fi“ este prima poruncă a filozofilor. A privi lumea filozofic înseamnă a vedea prin ea. Ceea ce trece drept real trebuie contestat, demolat, abolit. În esenţa ei, filozofia e puternic acidă: dizolvă tot ce atinge. Arthur Schopenhauer socotea capacitatea de a vedea irealitatea lucrurilor drept darul filozofic prin excelenţă. A doua poruncă a filozofului ar trebui să fie însă: „Să nu lași lumea așa cum e!“, fiindcă următoarea mișcare a minţilor mai constructive este să înlocuiască această irealitate cu ceva nou, mai solid: atomi, arhetipuri ideale, Spiritul Absolut, Voinţa, Fiinţa și Devenirea. Fascinaţia filozofiei vine adesea din frumuseţea ficţiunilor și metaforelor cu care filozofii încearcă să dreagă o lume distrusă ca urmare a propriilor eforturi de deconstrucţie. „E greu de exagerat importanţa imaginaţiei în filozofie!“ e cea de-a treia și ultima poruncă.

Dar calea asta poate fi primejdioasă. Spiritele adânc înclinate să pună totul sub semnul întrebării sunt supuse la grea încercare atunci când li se cere să propună un înlocuitor indiscutabil. Mai mult, dacă există în rândul filozofilor ceva mai firesc decât să distrugă ţesătura existenţei, aceasta e critica distrugătoare pe care și-o aplică unul altuia. De aceea, a reclădi lumea odată destrămată poate fi o operaţiune dificilă. Un simulacru de soluţie poate ţâșni ici și colo, dar, cum ar spune Robert Frost, „nu-i aur să dureze“. Adesea, după ce-și împlinește opera de demolare, filozofia sfârșește prin a se mulţumi să contemple o lume prefăcută în ţăndări – ba chiar în neant.

Filozoful se poate trezi astfel singur cu fantasmele sale, prins între o lume „reală“ care nu mai e și una „ideală“ prea greu de acceptat. Câteodată, spirite mai aventuroase transformă această viziune a vidului într-un program filozofic de sine stătător: adică unul potrivit căruia lumea este fundamental ireală, iar existenţa umană, o umbră și o fantasmă, prin natura ei. O formă mai înaltă de existenţă – continuă această linie de gândire – ar fi posibilă, dar n-avem niciodată acces la ea. Rămânem de-a pururi rupţi de ea. Mai mult, dacă vreun zeu ne-a creat și ne-a așezat aici, a făcut-o pesemne în bătaie de joc, doar ca să se distreze. Faptul că nu suntem nimic altceva decât jucării în mâna divinităţii este o intuiţie la fel de veche ca filozofia însăși: Platon, de pildă, asta spune în Legile.

E firesc să ne închipuim că filozofi cu o asemenea viziune, sau cu una apropiată, în clipa morţii încep să creadă că viaţa lor n-a fost „adevărată“. Înţeleg acum că mor fără să fi trăit

vreodată. Ca o ironie, în asemenea clipe, existenţa nu mai apare nesigură, ci drept ceva extrem de limpede: o farsă. Şi dacă limpezimea asta ţi se vădește în pragul unei morţi pricinuite chiar de filozofia ta, revelaţia are o cruzime suplimentară. Iar dacă mai înţelegi și faptul că, în pofida viziunilor cutezătoare, n-ai reușit de fapt să-ţi silești prigonitorii să te ucidă, ci ai fost „săltat“ laolaltă cu prostituate, cerșetori și vrăjitoare, ea poate fi de neîndurat. Dacă vieţile filozofilor pot fi „primejdioase“, simplul fapt de a ajunge la o atare intuiţie, într-un asemenea moment, ar trebui socotit drept una dintre primejdiile cele mai mari.

Costică Brădățan, A muri pentru o idee. Despre viața plină de primejdii a filozofilor

Humanitas, 2018

Traducere de Vlad Russo

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *