Recviem pentru țăranul roman (4)

Stan V. Niţu (zis Ochiosu)

Născut la 5 martie 1928, Vadu Roşca (judeţul Vrancea), ţăran. A fost arestat la 4 decembrie 1957 pentru participarea la revolta împotriva colectivizării desfăşurată în Vadu Roşca la începutul lunii decembrie 1957 şi a primit o condamnare de 6 ani închisoare corecţională pentru delictul de „rebeliune”. A fost închis în penitenciarele Galaţi, Gherla şi Tecuci. Eliberat prin graţiere la 27 februarie 1960.

Stan Niţu: (…) Miercuri dimineața, în zorii zâlei, eram f’o cinci-şasă oameni care făceam patrulă pân sat. (Eram grupaţi doi câte doi, şî eu eram cu Nicolae Mihalcea. Familiile toate era grupate în sat. Cum îi casa asta, aici trebia să hie cel puțin 40 di oameni.) Atunci am auzât un huruit, un fel di urlet aşa…

Daniel Popa: De mașină?

S.N.: Di mașâni, da. „Bă, ce-i huruituʼ ăsta?” Nici nu vedeam, că nu să luminasă. Am ieșât la drum, ne-am uitat încolʼ, am mai dat ocol, nu să vedea nimic. Puteai să vezi numaʼ pân’ la 200 di metri. După ce-a-nceput să să lumineze, parcă să părea că la vʼun kilometru vinea niște mașâni șî să oprea. „Băi, Niculai, ce-i acolo? Uite, băi, e ceva.” Zâce: „ʼs lupchi”. Zâc: „Bă, alea-s mașâni sau tancuri, ce dracuʼ sunt, că prea-i huruiala mare!” A început să să lumineze şî le-am văzut mai bine. Acolo era mașâni. Strig: „La clopot! Gata! Uite, vin! Uite-i, vin! La clopot!” Am fugit d-aici – c-aici eram, la poartă – șî până un’e e acu’ monumentu’. Atât am apucat să zâcem: „Băi, vine! Vin! Clopotuʼ!”, şî s-a umplut toată strada di popor, di lume, di copchii… Domʼle drag, di la 5 ani șî pân’ la 80 di ani, toţi era pi șoșea. Absolut toată lumea era acolo. După 10 minute, un sfert di oră maxim, vine-o grupă p-alături, pân pădure, cu un plutonier di Miliție, sau ce-a fost, șî-n spatele lor vr’o trei-patru militari. Mergea în flanc câte unu, așa.

D.P.: Aveau arme?

S.N.: Aveau pistoale automate. Când ne-am apropchiat di ei, să nu exagerez, cam la 30-40 di metri, îmi spune ăla dân față: „Înapoi, că vă-mpușc!” Da’ eu îi spun: „Înapoi tu! Că aici tot poporuʼ e gata să moară pentru asta! Uite acolo! Înapoi, că n-ai ce căuta aici la noi! N-am furat, n-am omorât”. N-a vrut. Nici noi n-am vrut. Ne-am apropiat la 10 metri unuʼ di altuʼ. Cum venea ei, a făcut o curbă spre Siret, așa, şî noi am făcut o curbă spre sat. Aproape, aproape să ne luăm la braț cu grupa ceea – mai aveam maxim 10-15 metri, nu puteam s-avem mai mult. (Nici noi nu eram mulți. Io eram în frunte șî parcă mai era v’o 10 inși după mine.) Ş-am ieșât la șosea, aici, în fața monumentului. Când am ieșât aici, era o coloană di mașâni d-acolo, di la monument, până p-aici. Era numa’ mașâni militare…

D.P.: Câte mașini erau?

S.N.: Știu io câte erau? Cine putea să le numere atunci?

D.P.: Dar aşa, cu aproximație?

S.N.: Domnule, să hi fost vr’o 20.

D.P.: Erau acoperite?

S.N.: Da, cu prelată. Da’ între ele era șî dân ăstelante cu tablă, ca alea militare.

D.P.: În ele erau militari?

S.N.: Sigur.

În față era un camion descoperit cu puști-mitralieră pi cabină șî pi obloane, pi ambele părți. Oamenii a blocat șoseaua. Ei a strigat: „La o parte!”, şî oamenii: „Nu-i voie! P-aici nu să trece! Uită-te: nu să poate trece p-aici!” „Oameni buni, armata să tre…” „Nu să poate! Nu puteți să ne luați voi cu arme sau să omorâți tot satuʼ. Nu ni luați pi niciunu’”. Dân popor a-nceput să zvârle câte-o pietricică. Atunci s-a sesizat căpitanuʼ ș-a dat ordin să tragă. Domʼle, a tras o rafală di focuri di vedeam numaʼ-o flacără. Când ne-am uitat, am văzut că n-a căzut niciunuʼ. „O, hai pi ei, că n-are gloanțe!”, am zâs noi, şî lumea a-nceput să zvârle bolovani. Atunci am văz’t că s-a suit unuʼ di la noi, Dimofte Aurel, pi cabină ș-a-nceput să dea cu săcurea. Un căpitan a scos pistoluʼ șî l-a-mpușcat. Atunci s-a sesizat lumea: „Văleu, l-a împușcat p-ăla!” Domʼle, a-nceput să zvârle, care cu săcurea, care cu ce avea. Nu i-a atins, nu s-a-ntâmplat acolo niciun fel di victime dân partea lor. Domʼle, șî când a-nceput să tragă cu puştile, a început lumea să cadă cum cade grâuʼ când bate vântuʼ. Așa cădea. P-ăsta dân stânga mea, Crăciun Dumitru, care era slab cât ești dumneata, a căzut șî spunea că-l arde-aici. Iar celălant, dân dreapta, Crăciun Stroe, a căzut cu fața-n jos șî, când mă uit la el, râcâia-n pământ cu dăștele. Era negru la faţă. Nu știu unʼe-a fost împușcat, dar, gata!, să-negrisă. Atunci când l-am văzut p-ăla, nu mai judecam aşa bini, di emoţia ceea eram terminat. Dau să plec. Daʼ Crăciun Dumitru îmi zâce: „Stănică, nu mă lăsa! Nu mă lăsa, ia-mă șî pi mine!” M-am aplecat șî l-am luat în spate. Trăgea di prăpădea pământuʼ! Mă temeam să nu mă-mpuște şî pi mine, daʼ a vrut Dumnezău așa, di nu m-a-mpușcat.

După ce l-am luat p-ăsta, m-am uitat dincolo di șosea, unde era niște gunoaie (acolo arunca lumea gunoaie). Acolo era trei morți. Între ei am observat șî un trup di femeie. Toʼma pi urmă am aflat că aceea a fost Radu Dana. (Acelei Radu Dana i-a rămas copiluʼ di v’o şapte luni, care nu s-a săturat di țâță di la mă-sa. Pi ea a-mpușcat-o, șî copchilu-a rămas.) Di ce emoții aveam, nu mai judecam atunci: cum?, în ce fel?, unʼ te duci? sau ce faci? (plânge) Cum să vă spun? Erai terminat, nu judecai așa bine.

 (Fragment din interviul nr. 749 I-III din Arhiva de Istorie Orală a Centrului Internaţional de Studii asupra Comunismului – Memorial Sighet, cu Stan V. Niţu, realizat de Daniel Popa şi Dorin Dobrincu în anul 1997)

Daniel Popa, „Pe aici nu se trece!” Revolte ţărăneşti din Vrancea (1957-1958), editor, studiu introductiv şi aparat critic: Virginia Ion, 568 p., Fundaţia Academia Civică, Bucureşti 2016 (Colecţie: Istorie orală, Nr: 32, Seria Recviem pentru țăranul român nr. 3 – editorul seriei Romulus Rusan)

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *