Recviem pentru țăranul român (3)

IOAN I. STANA, zis a Băndețului, născut la 12 martie 1922, în Șepreuș, țăran. În timpul revoltei, știind că risca să fie împușcat, a fugit (împreună cu frații săi, Petru și Simion Stana) și s-a ascuns. A fost condamnat în contumacie prin sentința nr. 35 din 12 ianuarie 1950 a Tribunalului Militar Timișoara la 15 ani muncă silnică pentru crima de răzvrătire (art. 210 cod penal). Prins la 21 martie 1951, a fost judecat din nou și, prin sentința 866 din 19 iulie 1951, a fost condamnat la 14 ani temnița grea cu aceeași încadrare. A făcut recurs, dar i s-a respins. A trecut prin numeroase închisori și lagăre de muncă: Timișoara, Jilava, Gherla, Baia Sprie, Arad, Aiud, Salcia, Ostrov. A fost eliberat după 13 ani de detenție, la 27 iunie 1964.

Ioan Stana: (…) Și, după ce o vinit armata, ne-am dus acolo. Și ceva ofițeri, maiori, colonei, cerea ca să merjem, să stăm de vorbă cu ei mai aproape. Că ei era dâncolo de pod, noi eram dâncoace de pod. Și când am ajuns, și eu, și frații mei, și mai mulți vecini, toți, și aproapi comuna întreagă, atuncea am mărs să stăm de vorbă cu ei. O pus mâna pă mine doi colonei și un maior, să mă tragă dăparte, dâncolo de pod, la ei. Și lumea, când o văzut, că vrea să mă tragă dâncolo, frații mei și mai mulți oamini, i-o zburat și m-o prins dân mâinile lor, m-o scos din mâinile lor și m-o tras înapoi. Și ei o spus că dacă nu ne predăm toți, cei care o făcut răscoala, ei bati cu artileria, distruje comuna.

Și, după ce am văzut care-i situația, noi ne-am retras dă la pod, venind înspre comună la prima stradă, unde o stat Bârza. Ei o deschis foc. Armata. Și când o deschis foc, cu cele trei arme ce le-am avut dă la milițieni, or tras și ai noștri. Ee, da ce s-a întâmplat? Comuna o fost înconjurată dă armată, fără să știm noi. Am crezut că numa’ în partea asta este armată, dar pă partea astalaltă a comunei, o început să intre în comună armata și să scoată pă tătă lumea să-i ducă în mijlocu’ pieței. Era o piață mare în centru. Și, într-adevăr, toți cu mâinile sus, vineau cătră piață. Pă cum îi prindeau, indiferent, tânăr, copil, ce o fost, bătrân, dân casă i-o scos afară… Alții s-o ascuns pân grădină, pân straturile de dovleac, pân porumb, ca să nu-i găsească. Care nu i-o găsât, nu i-o scos, că n-o avut dă undi, dacă nu i-o găsât. Și, când am văzut care-i situația… I-o dus în mijlocu’ pieței, și acolo i-o pus pă toți cu burta cătră pământ… Și o început să tragă câteva rafale păste ei, pentru intimidare, probabil, și să nu mai miște nimini după loc. Și dup-aia, noi când am văzut care-i situația, știam că noi suntem capu’ principal, ne-am retras să ieșim din comună, să scăpăm. (…)

Am ajuns, am ieșit afară dân comună, spre Cermei. Armata deja acuma era intrată în comună, nu mai era pă marjinea comunei. O parte dân armată o fost intrată amu s-adune oaminii, să-i ducă acolo, lângă primărie. După ce am ieșit afară din comună, ne-am luat păste hotar. Și noi am avut în partea asta pământ mai mult și hodaie… Ajunjem că ne tragem în partea aia păste noapte, că amu deja armata căuta după noi, să puie mâna pă noi. Și ne-am mai întâlnit cu câteva persoane, care tot așa, erau fujiți dân comună pă hotar. Zâce: „Merjeți încătro vă duce ochii”, zâce, „că dacă vă prindi, vă împușcă!”. (…)

Interviu realizat de Daniel Popa în iulie 1996 (AIOCISAC nr. 592).

SILVIA DRUȚĂU, născută la 13 mai 1927, Berechiu, țărancă, șase clase, părinții țărani, căsătorită, trei copii. Sora lui Gheorghe Ilonca, ucis în timpul revoltei, pe când avea 20 de ani. Restul familiei i-a fost deportată în Dobrogea, unde a rămas timp de șapte ani.

 Silvia Druțău: (…) Și ieșii la uliță. Și nu ca de când povestesc aci, veni un om, un vecin d-aci: „Ce faci, Silvie?”. „Stau aci! Undi-ai fost?”, zâc cătră el. Zâce: „La baciu’ Gheorghe să facă groapă la frati-tău!”… (plângând) „La baciu’ Gheorghe să facă groapă la frati-tău!” „Dar undi-i el?”, zâc io. Zâce: „Îi pușcat colo, în câmp, la vali!”. Și apoi, o vinit el și soră-mea cealaltă… Și nu mai știu cum o fost, numa’ o mătușe, sora tatii, stătea colea păste drum dă la Sfat, s-o dus și-o prins caii, și l-o pus în căruță, și l-o dus la groapă. Da’ n-a fost groapa dă jumătate dă metru, se vedea omu’ din ea. Și zâc cătră un militar d-acela: „Domnule, da’ făceți-i o groapă așe, în păreti, și nu țâpați brușii chiar pă el!”. „Nu să poati!”, zâce. „Da’”, zâc, „lăsați-l și-l îngropăm noi!”. „Nu să poati!” Și atunce scoasă o hârtie și o ceti: că în termen dă două ore după execuție să fie înmormântat. Așa o fost înmormântat că mâni zî și poi­mâni, după ce s-o strâcat, s-aduna muștili păste mor­mânt. Și numa’ bornăia niște bongari d-aceia care s-adună după mortăciune. Așe și-o bătut joc dă el! Și-o vinit mătușa aceea, sora tatii… Și ea o fost opt luni la pușcărie. O vinit și i-o dus un cearceaf, că am trimăs io acasă să-i ducă un cearceaf ciniva… Și-o vinit ea și nu l-o lăsat să puie un cearceaf pă el. Și când o țâpat brușii pă el, pământ, atunce nu mai știu cum o fost! Când am auzât că pică brușii pă el, așe mi-am luat mânili dă pă el! Și nu mai știu! Știu că am căzut jos! Ce-o mai fost Dumnezeu mai știe! Numa’ știu că mâni ne duceam, poimâni, tătă zâua m-am dus… Și numa’ așe mirosa, a om mort adică. Și tăt am pus pământ, și tăt am așezat. Aveam un câini. Și stătea acolo cu el, și zî, și noapte. Și n-o făcut la nimini niciun rău! N-o bătut pă nimini. (…)

Interviu realizat de Daniel Popa la 20 iulie 1996 (AIOCISAC nr. 463).

Nu poate trăi țăranu’ fără pământ. Revoltele țăranești din Arad și Bihor (vara anului 1949), Editor și studiu introductiv: Andreea Cârstea, 488 p., Fundația Academia Civică, 2017 (Colecţia Istorie orală, Nr: 35, Seria Recviem pentru țăranul român nr. 6)

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *