Recviem pentru țăranul român (2)

SAVA RĂILEANU

Născut la 8 august 1921, în Nămoloasa (județul Galați), țăran, participant la revolta ţărănească împotriva clectivizării desfăşurată în comuna Nămoloasa la 17 decembrie 1957. A fost arestat la 21 decembrie 1957, primind o condamnare de 6 ani închisoare corecţională pentru delictul de „rebeliune”. Închis în penitenciarele Galaţi, Gherla şi Tecuci şi în colonia de muncă Salcia, a fost eliberat, prin graţiere, la 29 februarie 1960.

 

Sava Răileanu: (…) Când a început forţa colectivizării şî au vinit să ne forţeze, am spus: „Până aici! D-acum, ce-o vrea Dumnezeu”, că mă gândeam că am cinci copii, nici nu mă mai uitam, întâmplă-se ce s-o întâmpla. Şî aşa după cum v-am spus, dom’le, au vinit să intru, că vă daţi seama ce era, erau vreo treizeci di persoane la poartă… şî eu eram o persoană singură, că lumea fugea şî să ascundea di nu-i găseai, să ducea şî-i căta prin ogradă şî nu dădea di ei… se ascundea oamenii. Şî io am stat la poartă. (…) Șî au vinit şî stăteau ca nişte tauri la poartă să intre pisti mini. Şî dacă-a văzut că sunt atât di disperat, n-au intrat. Ș-au spus: „Lasă-l!” Șî a mai durat un timp… aproximativ, nu pot ţine minte la sigur, așa, cam două săptămâni, după ce-a terminat toată comuna di colectivizat. Ce-am zâs: „Ei, gata, am scăpat”. Di unde, dom’le? După două săptămâni – îmi amintesc, era exact în ziua di Sfântu’ Niculai – mă duc la biserică. Femeia avea copilu’ di chept, n-o putut să meargă la biserică, şî i-am spus: „Rămâi tu acasă, mă duc eu singur”. Ş-am plecat. Primăria fiind vizavi di casa mea, piste şosea, când am ieşit dimineaţă văd un grup di persoane străine, da’ eu n-am ştiut ce este, nu mi-am dat seama pentru ce-o fi vinit. Șî mergând spre biserică, îi salut: „Bună dimineaţa”. Șî îmi răspunde. Da’ mă întorc, îmi întorc privirea spre înapoi, când ei se uitau toţi după mine. După cât să înțelege, cineva d-acol’ le-a spus: „Ăsta-i” – cam aşa dădea di înţeles. Mă rog, am continuat, am mers la biserică, șî după un timp s-a terminat slujba, vin acasă.

Când vin acasă, femeia bătută, în casă, stătea ţeapănă-n pat. Cei cinci copii care-i aveam, stătea îngrămădiţi într-un colţ acolo-n pat, cum ar fi nişte pui di rândunică izgoniţi, aşa, d-un uliu, să spunem. Şî o întreb: „Ce-i, măi femeie, ce s-a întâmplat aici?” Zâce: „Uite, au vinit un grup di vreo treij’ di persoane, au tăbărât şî m-au bătut, ne-au luat căruţa”. Păi eu căruţa cu adevărat o ascunsesem, că aveam căruţă nouă făcută, că asta era baza țăranului. (…) Ce m-am tulburat, dom’le! Aşa cum am vinit di la biserică îmbrăcat, am plecat după ei în sat. Ş-am dat di ei la un alt cetăţean care nici ăla nu era trecut la colectiv, că nu rămăsese decât vreo câteva persoane, şapti-opt familii, atât nu ni trecusem. Șî acum au căutat să-i termine șî p-ăștia. Bun. M-am dus şî i-am prins, dom’le, acolo, i-am găsit acolo. Eu, o singură persoană, între ei, vă puteţi da seama. Şî am intrat în ceartă cu ei: „Bine, măi bandiţilor, măi tâlharilor, ce v-aţi apucat să faceţi voi, unde vă treziţi voi aicea, mă? Viniţi să-mi bateţi femeia în casă?! O femeie cu cinci copii!” (…) Pi urmă ei au pus mâna pi mine şî m-au ridicat pi sus, dom’le. Sigur că n-aveam nici o putere, o persoană singură, cum am zâs. Da’ totuşi, datorită certurilor care a fost, ei ş-au cam dat seama c-are să să-ntâmple ceva şî s-au retras la primărie. În timpu’ ăsta, a apărut un văr, Tudorel Răileanu, şî încă cu o altă persoană, vinea din sat, nu ştiu di undi, şî mă întreabă: „Ce-i, măi, ce s-a întâmplat?” Șî îi spun: „Uiti, măi, bandiţii ăştia au vinit şî mi-au bătut femeia, mi-au luat căruţa din ogradă. Ei îs mari, ei îs tari, fac ce vor d-acuma; ei îs dumnezeii lumii.” „Hă, păi stai oleacă, dom’le…” Eu până atunci le ceream să-mi dea căruţa, iar ei – conducerea şî restu’ persoanelor străine cari făceau parti din echipă –, când au văzut că-i vorba di scandal au dispărut, au fugit, au trecut Siretu’… că n-am mai găsit dicât unu’ care n-a putut să fugă – p-ăla l-am găsit în primărie. Șî îi spun: „De ce mi-aţi bătut femeia, mă? Daţi-mi căruţa!” Acum dacă mi-a vinit văru’, o vinit o soră d-a mea, o vinit un frati, am prins şî eu oleacă di sprijin.

(…)

Ei acuma căuta să-mi dea căruţa. Eu nu le-am mai primit căruţa, le-am spus: „Nu! Nu mai am nevoie di căruţă. Acum scoateţi toate cererili care le-aţi făcut… cum ştiţi că aţi făcut, cu ghioaga, i-aţi colectivizat pi toţi, deci scoateţi cererili afară!”

Daniel Popa: Când s-a întâmplat asta?

S.R.: Păi, cu două săptămâni înainti di arestare, că asta a decurs repede una după alta. În ’57.

D.P.: Cam în ce lună?

S.R.: În decembrie, dom’le. Era di Sfântu’ Niculai. Aşa că di la Sfântu’ Niculai a început să se depene niște încercări una după alta. Până pi 17 au durat…

D.P.: Din 6 până pe 17 decembrie au fost întruna mişcări acolo…

S.R.: Au fost mişcări, aşa, şî, sigur, eu atunci n-am mai putut suferi şî le-am spus: „Dom’le, scoateţi cererili afară! Cu forţa le-aţi făcut, cu forţa le scoateţi afară!”, că ei nu vroia. Acolo di faţă era şî miliţia, un şef di post, Pantazi. Ăsta ne ruga: „Măi nene, liniştiţi-vă, măi, liniștiți-vă…” Secretaru’ di partid era unu’ Secui Petruş, din Brăila era di loc. Șî, tot aşa, susţinea mereu: „Măi, Sava, mă, liniştiţi-vă! Lasă, mă, c-o să vi să dea cererile, facem cunoscut la Galaţi…” Ne-am dat seama: „Aha, ca să vă vie vouă în ajutor, să vă vie ăia… A, nu! Acuma le scoateţi!” (…) până la urmă a anunţat persoana care deţinea cheile di la primărie, o femeie, Vasilica, că noi nu puteam intra înuntru din cauză că era uşili închise. Șî atunci a cerut: „Vasilico, adă cheile! Adă cheile, ia deschide tu uşile, ca să nu devastăm, să distrugem”. Ș-am intrat în birou, că ştiam birou’ unde colectivu’ îşi repartizase din primărie ca să își aranjeze arhiva lor acolo, lucrările lor… Şî am intrat acolo şî am deschis dulapu’ în care avea toate, şî l-am obligat, este adevărat, pi activistu’ di partid să încarce şî el braţu’ şî să care afară, că erau multe cereri. Şî le-am dus în mijlocu’ drumului şî le-am dat foc.

(Fragment din interviul nr. 761 I-IIA, din Arhiva de Istorie Orală a Centrului Internaţional de Studii asupra Comunismului – Memorial Sighet, cu Sava Răileanu, realizat de Daniel Popa la 8 septembrie 1997)

Daniel Popa, Am ţinut de brazda noastră” Împotrivirea la colectivizare în judeţul Galaţi, editori şi aparat critic Virginia Ion şi Traian Călin Uba, 608 p., Fundaţia Academia Civică, Bucureşti, 2017 (Colecţie: Istorie orală, Nr: 34, Seria Recviem pentru țăranul român nr. 5

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *