Recviem pentru țăranul român (1)

ANA HERLEA

(Interviul nr. 421A2-B – 422A1 din AIOCISAC, realizat de Daniel Popa în 1996.

Ana Herlea, n. 10 martie 1920, din comuna Vinerea (județul Alba), țărancă, șapte clase, fiică de țărani, văduvă, patru copii.)

A.H.: Acuma, să vă povestesc… Noi, dacă n-am intrat la colectiv, când a venit echipa aia, l-o dus pe bărbatu-meu… într-o noapte când era secera, atunci, în vara aia. Secerau oamenii la câmp şi veneau noaptea, în puterea nopţii, obosiţi, de la câmp… Cum am vinʼt, aud că bate la poartă, bate, bate… „Vai de mine, Doamne, dar cine vine în puterea nopţii?” Noi eram obosiți, de la seceră. Şi când ieşim – cei de la Sfat. Cine-or fost nu-i știu, că nu-i cunoşti noaptea, că ziceau că s-or îmbrăcat în haine de miliţieni chiar băieţi de-ăştia din Vinerea, de-ai lor, de-ăştia din sat, ca să bată oamenii. Şi-apoi cică să merem la primărie, la Sfat, cum era atunci. Eu zic: „Bărbatul meu nu mere, că s-o dus sus să doarmă”. Nu, că să meargă! S-o dus cu ei. Eu stăteam pe drum, necăjită. „Vai de mine, ce i-o fi făcut?!” Şi vine o femeie, una, îi zice Livia lui Doba, din jos, și zice: „Tu, Ană, nu mereţi să vedeţi? Că numa’ gura lu’ Iulian s-aude acolo, în sat – că ce fac cu el, că-l duce la Canal şi zghiară acolo…”. Unʼ să merem noaptea? Nu ne-am dus. Când o vinʼt el acasă, zice: „Toți zice că să ne-nscriem la colectiv!” Nu ne-am scris. După aia o vinʼt comisia aia care l-o dus la Sfat. O fost asta în ’59. Şi l-o dus la Sfat să se-nscrie. Bărbatul meu – că nu se-nscrie! Că noi n-aveam serviciu, el n-avea meserie; el era invalid de război, eu bolnavă! Zice: „Ce să facem, cin’ să lucreʼ?” Ăia – nu şi nu, să se-nscrie, că dacă nu, ne dau fetele afară din școală. Fetele erau în vacanţă. Una venise de la Deva. Astelalte două erau aici, în sat, la şcoală. „No – zic cătră ele –, voi ce ziceţi? Vă dă afară dacă nu ne înscriem?” Zice: „Mamă, nu pot să ştiu. Dacă ar fi şcoala gata, cu o diplomă la mână, chiar dacă ne lasă fără serviciu, intrăm după aia. Dar dacă nu e diploma luată şi ne strică de la şcoală, asta nu putem şti!” Şi noi aşa ne-am fiert foarte mult şi ne-am năcăjit cu bărbatul. Că pe el, dacă l-o dus, l-o dus dimineaţa la Sfat aici şi nu i-o dat calea până seara. Şi l-o luat şi la întrebări, că nu vrea să se înscrie… Aşa şi zice, c-o venit unuʼ Florescu. Cine-o fi fost ăla? – arză-l focul, că ăla o vorbit foarte urât! Zice: „Dă-te la colectiv, că dacă nu, le scoatem pe fete de la şcoală, să vie acasă, că n-au ce mai căta acolo”. Și zice: „Dacă nu se-nscrie Iulian, noi sunăm acolo unde-s fetele la școală și vin acasă!” Şi-atuncea, bărbatu-meu s-o înscris, la repezeală! Daʼ întâi n-o vrut să se-nscrie.

(…) Să nu fi auzit de colectiv. Când auzeam de colectiv, şi înainte să mă duc la colectiv, începeam a tremura. Nu vreau să mai aud de el, că numa’ suferinţă am avut de pe urma lui! (plânge) Că ne-or luat tot, forțat, şi nu ne-or dat nimica, şi numa’ cu bătaie!

IOAN OLTEAN

(Interviul nr. 435A2-B din AIOCISAC, realizat în 1996.

Ioan Oltean, n. 1 iulie 1951, din satul Moișa, comuna Glodeni (județul Mureș), fiu de țărani, liceul agricol, tehnician zootehnist, brancardier, divorțat, doi copii.)

I.O: Bunicul meu din partea mamei, Cocan Ioan, din satul vecin, fiind considerat chiabur pentru cele 12 hectare de pământ pe care le deţinea, a fost primul luat de chinga Securităţii ca să se înscrie în colectiv. Dânsul nu a acceptat niciodată, nici după doi ani de chin şi de „lămurire” – că aşa spuneau comuniștii, că lămuresc, că duc muncă de lămurire. Cum se făcea munca de lămurire – era un alt aspect; iar înscrierea era „benevolă”. Păi după ce te-o chinuit doi ani şi te-o bătut şi te-o purtat prin toate astea, bineînţeles că acolo ai mers singur şi ai pus iscălitură pe hârtie că te-ai înscris în colectiv. Bunicul o fost dus la Sfat, la Păingeni. De acolo l-o dus undeva la Securitate, în Târgu Mureş. Nu ştiu exact unde o fost dus de acolo, dar o fost ţinut aproape doi ani de zile. La noi s-o declarat sfârşitul colectivizării în ianuarie ʼ62. După ianuarie ʼ62, bunicul o venit acasă prin martie sau aprilie, dacă mi-aduc bine aminte. O mai trăit câţiva ani până în ʼ68, când o decedat. O avut coaste fisurate, rupte, plămâni perforaţi. În chinuri groaznice o dus-o în alea două luni cât o fost în beciurile Securităţii. Nici după ce-o expirat termenul de colectivizare şi s-o făcut inaugurarea, dânsul nu s-a înscris în colectiv. Bunica, Cocan Olivia, o fost chemată şi dânsa săptămânal la Sfat. Şi împreună cu băiatul dânşilor, cel mai mare frate al mamei, Cocan Valentin, care locuieşte acuma în Sântana, au făcut înscrierea la colectiv în numele lui Cocan Ioan, adică în numele bunicului. Şi așa l-or lăsat în viaţă pe bunicul meu şi i-or dat drumul acasă. Că dacă nu se înscria bunica în colectiv, nu cred că mai ajungea viu acasă.

Practic prigoana asta pentru colectivizarea forțată a ţăranilor, la noi n-ar fi trebuit să se facă pentru că la noi nu era o zonă de câmpie şi nici o zonă prea bogată; putea să rămână foarte bine o zonă necooperativizată ca cele din vârful muntelui, pentru că este un sol de categoria a V-a, adică slab productiv. Oamenii îs ocupaţi mai mult cu creșterea animalelor, cu păşunatul, şi mai puţin cu producţii agricole record.

Ceea ce s-a întâmplat în perioada aceea, îmi aduc bine aminte fiindcă noi aveam de la bunicul o păşune de aproape 6 hectare pe care mergeam cu animalele la păscut: vite, oi, mă rog, fiecare ce aveam. Şi în timpul când se făcea propaganda de înscriere în colectiv, veneau zilnic securiștii să facă muncă de lămurire cu cetăţenii din sat ca să se înscrie în colectiv. De pe deal se vedea drumul până în satul vecin, din Merişor până în Moişa. Cunoşteam aproape fiecare maşină care intra în sat. De fapt, atunci, prin anii ʼ60-ʼ61, la noi nici nu prea circulau maşini. Singurele care veneau erau cele ale Securității. Și când apărea mașina, când ieşea din satul vecin, deja dădeam semnalul. Câteva fluierături. Oamenii din sat, indiferent unde erau, acasă sau pe câmp, o uşcheau în pădure. Care pe unde putea, unde era mai aproape să se ascundă, să nu-i ducă iarăși la cămin, că acolo se făcea adunarea. În sat or mai fost unii care-or primit câteva palme, dar în loc public s-o evitat să fie maltrataţi, să fie bătuţi. Îi luau în mașină şi îi duceau la Târgu Mureș, în beciurile Securităţii, şi acolo îi „lămureau” ca să se înscrie în colectiv.

Daniel Popa, Pământul tuturor, pământul nimănui. Mărturii despre colectivizarea din Alba, Mureș și Hunedoara, Editor: Traian Călin Uba, Prefață: Romulus Rusan, 288 p., Fundația Academia Civică, 2016 (Colecţie: Istorie orală, Nr: 33, Seria Recviem pentru țăranul român nr. 4)

 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *