Interviu Floarea ȚUȚUIANU: „Eu cred că în poezia mea singurătatea e cel mai pregnant lucru”

Cunoaștem faptul că sunteți poetă și artist plastic. Și dincolo de aceste două ipostaze, ce ar trebui să mai cunoaștem, cine sunteți dumneavoastră, doamna Floarea Țuțuianu? Cum interpretăm  acel „trup care se dă la cuvinte”?

Eu cred că celebra definiție dată poetului: „un pește care trăiește pe uscat și  vrea să zboare’’ poate fi extinsă și asupra artistului plastic. O persoană neliniștită, în căutare de noi sensuri, încercând să definească – (auto)definindu-se și autodefinindu-se definind. Cât despre versul „sunt un trup care se dă la cuvinte’’ –  e tema obsesivă din „Leul Marcu”, o carte prefațată de Eugen Negrici. Eu aș zice că e  o declarație de dragoste făcută cuvintelor… care nasc  poemul.

Te poate face poezia mai bun sau mai puțin bun? Te formează în vreun fel? Ce anume te învață?

Nu știu dacă poezia te face mai bun sau mai puțin bun. Cred că e vorba, mai degrabă, de un mod de existență, de trăire, de o anumită stare pe care ți-o dau poezia, muzica, artele, în general…. de catharsis -efectul purificator al artei, prin trăirea unui sentiment de maximă tensiune.

Care este cea mai mare dezamăgire pe care ați trăit-o vis a vis de poezie?

Pentru mine, poezia este un dar, o binecuvântare. Bucuriile mele au venit, întotdeauna, dinspre poezie. Faptul de a scrie poezie e un act în sine de plăcere, chiar dacă o scrii din prima sau te chinui mai mult. Dezamăgirile sunt sau au fost mici și mărunte, și ele țin, mai degrabă, de modul de publicare al editurilor, de felul în care se dau premiile, de atmosfera generală din lumea scriitorilor….dar, repet, pentru mine, aceste dezamăgiri sunt minore.

Cum sunteți atunci când nu scrieți? Când, dintr-un anume motiv, sunteți în imposibilitatea de a scrie?

Când nu scriu, și asta se întâmplă foarte des, aș zice că sunt „ normală’’. La mine, poezia ține de un anumit tip de inspirație: vine când nu te aștepți și pleacă tocmai când te aștepti cel mai puțin. Așa că trebuie să fiu pe fază. La început, am avut cațiva ani de inspirație și am scos un volum la doi ani. Apoi inspirația s-a rărit și scriu mai puțin. Dar când nu scriu, mă ocup de partea plastică.

Un artist, chiar și când nu creează, tot artist e. Felul în care privește, observă, notițele pe care și le ia, schițele….duc spre lucrări noi. Inspirația în plastică e, pentru mine, mai puțin presantă. Acolo lucrurile se compun treptat, progresiv până se ajunge la finalul lucrării.

De ce anume aveți nevoie atunci când începeți să scrieți? Există anumite tabuuri, ritualuri, tabieturi?

De inspirație, în primul rând. Și cum inspirația vine, în general, noaptea, trebuie să am pe noptieră un carnețel și un creion. Apoi voința de a mă scula. Inițial, credeam că țin minte versul până dimineața, dar totdeauna l-am uitat. Așa că, mă scol, îl scriu și…uneori adorm la loc, alteori, rămân trează și scriu tot poemul. E nemaipomenit, după ce ai scris un poem bun, să te culci când răsare soarele. Zâmbindu-i.

„Zâmbindu-i”– așadar, știți, intuiți, simțiți când poemul pe care l-ați scris este bun?

Da. Se întâmplă rar, dar se întâmplă! Pentru aceste câteva momente de tensiune maximă în care ai

impresia că l-ai prins pe Dumnezeu de un deget – merită să scrii.

( în rest, desigur, este multă îndoială…)

Poemul e scris dinainte în gânduri sau se scrie rând cu rând pe parcurs?

Rar compun un poem în timp. Nu-mi iese. Il scriu pe loc, sau dacă simt că nu-mi iese….renunț.

Către ce credeți că mergeți în poemele dumneavoastră? Sau, dacă ar exista vreun deziderat lăuntric, spre ce ați spera să mergeți?

Greu de spus. În primul volum – Femeia pește – aveam poeme grave. În cel de al doilea, Libresse oblige, răspunzând unei provocări, am scris poeme erotice, nebănuind că am această disponibilitate.

Volumul a fost unul care a contrariat. Unii critici au găsit titlul genial, alții, vulgar. Dar a strâns ceva cronici, pro și contra. Al treilea volum, Leul Marcu,  l-am scris la un an de la moartea tatălui și majoritatea poemelor au un iz mistic-religios, dar sunt poeme în care se mai păstrează senzualitatea din vechiul volum – o senzualitate mistică. În 2002, cele trei volume le-am adunat în antologia Arta seducției, și constitue până azi, cred, ceea ce mă reprezintă. A urmat o pauză de 10 ani, până la Marinimia Ta, volumul cel mai profund dintre toate, cred, sper. Mergi unde te duce poemul, nu chiar unde ți-ai propus.

 Sunteți și artist plastic. Aceeași persoană care se exprimă prin două forme de artă. Când și mai exact cum simte că o emoție trebuie exprimată prin scris sau prin pictură?

Cele două arte au, pentru mine, forme diferite de manifestare. Poezia vine intempestiv, și se cere scrisă. Inspirația plastică se desfășoară în timp. Pornește de la o imagine, vag conturată, și la care, pe parcurs, se adaugă schițe, detalii – îmbogățind-o. O am vizualizată, când încep să o lucrez. Apoi nu fac decât să ajung la forma respectivă. De când lucrez și digital art, aici surprizele sunt și mai mari,

deoarece nu știi ce va ieși și mergi spre ce te duce imaginea.

„Mie frumusețea/ nu mi-a folosit la nimic. Mai mult m-a încurcat. / Pentru că frumusețea/ iese totdeauna la suprafață și anulează. Totul.”  (Frivolitate) – Am citat din cel mai nou volum al dumneavoastră, Corp de literă, (Editura Brumar, 2017) Sunteți și o femeie foarte frumoasă. La ce ați fi sperat să vă ajute frumusețea? Ar fi trebuit să ajute la ceva în viața unei femei?

Nu, nu sunt o femeie frumoasă, mai degrabă fotogenică. Dau foarte bine în fotografii și pe sticlă….desigur, mă refer la frumusețea fizică. Sunt de acord cu cei care spun că frumusețea este darul lui Dumnezeu, dar și cu cei care spun că e trecătoare. Asta o știm toți. Eu cred în cele spuse de Da Vinci, – că în viață frumusețea dispare, pe când în artă, nu. Frumusețea ține de tinerețe, iar eu mi-am petrecut tinerețea în comunism. Pe vremea aceea a fi frumos nu însemna mare lucru, față de ce reprezintă astăzi frumusețea și la ce cote se vinde. Sau cât se investește în imagine…imagine care a devenit artificială și care își pierde din autenticitate – uniformizându-se.

Eu am apreciat mai degrabă femeile mai puțin frumoase, dar foarte talentate, cu multă forță creatoare, puternice. Femeile frumoase – chiar inteligente, talentate – trebuie să muncească enorm să dovedească acest lucru. Frumusețea nu inspiră încredere. Frumusețea e de admirat. Ea se află în ochii privitorului. Acum pot să vă spun că, în mod sigur, cea mai grea artă e arta de a îmbătrâni frumos, spiritual și fizic.

Ne povestiți puțin și despre imaginile din acest volum?

Da. Acest volum a pornit de la imaginile din expoziția ”Corp de literă’’ care a avut loc la Galeria Simeza în 2013. Expoziția s-a bucurat de succes din partea criticilor de artă și Magda Cârneci mi-a sugerat că nu ar fi rău să am un fel de catalog-poem, în care lucrările din expoziție să fie însoțite de poeme. Ideea mi s-a părut foarte bună și am început să construiesc cartea combinând imaginile și poemele. Am lucrat imagini noi, special pentru carte, dar și poeme, de altfel. Am încercat o simbioză între cuvânt și imagine. Oricum, în poezia mea există această dualitate: semn – cuvânt,  triada: literă – cuvânt – trup (corp). Trup de cuvinte, corp de literă, ( din mediul tipografic). A durat ceva….lucrul…..apoi am propus proiectul Editurii ”Brumar’’ care l-a acceeptat și care a scos un obiect  frumos, zic eu, și nu lipsit de consistență….literară și plastică (îmi place să cred).

Și aș rămâne în același registru estetic: femininul din poemele dumneavoastră pare a fi decupat dintr-un tipar clasic de frumusețe. Nimic diform, nimic brutal, nimic hidos. „Măsura unei femei este dată de/ glezna subțire și încheietura mâinii.” (Sunt o poetă minoră) Care este relația dintre corpul feminin și felul în care el este transpus în poeme sau pe pânze.

Ar exista o explicație pentru această atracție pentru frumos. Dintotdeauna mi–a plăcut Renașterea italiană. Renașterea mi se pare cea mai amplă revoluție culturală, care cuprinde toate artele, dar și științele, iar baza spirituală a constituit-o Umanismul. Pornește de la interesul pentru cultura antichității, cultivarea armonioasă a spiritului dar și a corpului (care în evul mediu era total desconsiderat). Centrul atenției în studii științifice și creații artistice a devenit omul. Omul Renașterii – este prieten și cunoscător al artelor, înlocuind legile morale cu cele estetice. Omul Vitruvian – proporția desăvârșirii, numărul de aur, marile capodopere de la Domul din Florența, la David al lui Michelangelo, de la Capela Sixtină la Monalisa, sau Pieta… De multe ori mi se întâmplă să merg, din scurt, să re-văd, măcar o parte din ele. De curând am fost la Roma…..cât să mă plimb prin grădinile villa Borghese…

Este, înainte de orice, o poezie a erosului, a senzualității. Scrie mai bine o femeie, dacă în spatele scrisului ei, al gândurilor,  există un  bărbat, o iubire?

Eu cred că în poezia mea – singurătatea e cel mai pregnant lucru. Nu lipsesc nici accentele grave.Dar, da, s-a impus ca o poezie erotică, senzuală, mai ales prin volumul „Libresse oblige’’. Cred că da.

Existența unei relații de ” îndrăgosteală’’ , pentru mine, e foarte creatoare, productivă…dar poți și visa, sau inventa foarte mult. Poemele platonice, la care lucrez de ceva timp, au multă fantezie (visare de acest tip) plasată în relația dintre scriitor ( mă refer la Fernando Pessoa sau hetoronimii lui) și iubirea sa, Ofelia…dar cel mai frumos poem dintre ale lui  e acesta : ,, Floarea ce ești tu, nu floarea pe care o dăruiești. Mi-o doresc.” și pornind de la acest poem am ajuns la un volum : Poeme platonice

„Poezia e un fenomen care ține de tinerețe” ați afirmat odată. Cu toate acestea, ați debutat destul de târziu și sunteți una dintre cele mai talentate poete ale generației dumneavoastră. Cum s-a întâmplat?

Am mai povestit acest lucru, așa că îl voi scurta, ca să nu plictisesc ( pentru cei care au citit interviul din Vatra ) Nu am visat niciodată să ajung poetă. Începând de la 10 ani studiul de desen și culoare, urmând liceul și Institutul de arte plastice, aveam, la 30 de ani, o meserie care îmi plăcea….dar îmi plăcea să și citesc foarte mult…mai ales, proză. Cel mai mult. Dar nu vedeam ce putea să iasă de aici… Nici prin gând nu mi-ar fi trecut să scriu proză…mi se părea fascinant, incitant, dar nu îndrăzneam.

Poezie, de loc. Nu la 16, nu la 18, nu la 20, ci abia când unii o încheie cu poezia, eu abia atunci am întâlnit-o. Nu am avut modele.  Chiar dacă îmi plac Emily Dickinson,  Sylvia Plath, sau Wislawa Szymborska, Angela Marinescu, Marta Petreu. Am rămas o singulară în poezie.

Arhangheli, îngeri căzuți, Leul Marcu – un imaginar biblic. Unde este, sau, mai exact, care este locul lui Dumnezeu în tot acest scris al dumneavoastră?

Este foarte greu de vorbit despre relația cu Dumnezeu. Atunci când ea există. La mine începe în copilărie și e legată de amintirea bunicii mele și de drumurile făcute împreună la cimitir și la biserică….dacă ar fi să aleg o imagine foarte frumoasă despre prezența lui Dumnezeu, atunci aceasta ar fi: „ o minune făcută, imperceptibilă, ca o adiere ușoară de vânt: adiere de vânt lin și acolo va fi Domnul.’’(III, Regii, 19, 12)

Volumul „Leul Marcu’’ pe care l-am scris la un an de la moartea tatalui – a fost momentul în care am acceptat că moartea face parte din viață și că Dumnezeu este iubire. Atunci a fost momentul îndoielii, dar și al regăsirii. Am citit Biblia, Filocalia lui Maxim Mărturisitorul, Grigore de Nyssa și, mai ales,’’Noaptea întunecată a sufleului’’a Sfântului Ioan al Crucii.’’ Mi-au fost de mare folos !

În prefata volumului ”Leul Marcu”, dl. Eugen Negrici afirma: „nu de o poezie a tactilului, a bucuriei contactului fizic, a voluptății strigate ori a senzorialității difuse e vorba, ci de una care, prin teribilismele ei carnale, anunță mai degrabă inaugurarea zodiei retorice. Preocupările de alt ordin rod la temelia acestei poezii, iar îmbrățișările autoarei au ca partener nu trupul ci cuvântul. Pe el îl jinduiește cu adevărat, lui vrea să-i smulgă cu patimă înțelesul pe gură, lui îi este pereche pe viață. Cuvântul o umple de voluptate, binevoind-o, cu el se dedă jocurilor erotice până se trezește pe negîndite, grea de sens.’’

Ce nu există și nu va exista niciodată în poezia dumneavoastră?

Vulgaritatea