Eugeniu Carada- cum devine cineva revoluţionar şi om politic

În marginea Palatului BNR se află, reconstituit după decenii, bustul dedicat în 1924 lui Eugeniu Carada. Este aceasta proba canonizării celui care a intrat în panteonul liberal românesc, ca arhitect al instituţiei pe care a administrat-o, fără a fi niciodată guvernatorul ei. Legenda lui Carada se confundă cu legenda radicalismului muntean. Traseul său are o alură ficţională.El este, rând pe rând, revoluţionar, conspirator şi bancher, în toate aceste avataruri păstrând gustul carbonar al tinereţii sale. Inseparabil de Rosetti, dar mai cu seamă de Ion C. Brătianu, Carada este o figură retrasă, dar nu mai puţin memorabilă, din acest muzeu al veacului XIX românesc, un veac al himerelor şi zidirilor de tot felul.

Carada este, asemeni lui Rosetti, unul dintre cei pe care Eminescu i-a detestat cu pasiune. Pentru polemistul de la “ Timpul”, Carada întruchipa, simultan, cele două condiţii detestate cu pasiune. Radical , roşu şi iacobin, Carada era alogenul ce se insinuează în spaţiul românesc, spre a–şi ţese intrigile, spre a corupe şi a ruina. Utopia regresivă eminesciană nu se poate imagina fără recursul la aceste efigii demonice ale inamicilor săi. Carada este una dintre acestea. Silueta lui Carada este prinsă în controversa războaielor culturale ale secolului al XIX – lea românesc.

Ca atâţia dintre contemporanii săi, Carada nu este nici înger nici demon. El ilustrează pasiunile, ambiţiile şi fanteziile epocii sale. În verbul şi în acţiunea sa se simte intransigenţa sectară şi devoţiunea mistică a liberalilor radicali. Prietenia care îl leagă de familia Brătianu este mai mult decât un accident biografic. Ea este reflectarea credinţei în suprapunerea dintre destinul României şi destinul Brătienilor înşişi. Decenile care trec nu afectează cu nimic acest ataşament politic. Carada duce mai departe acest foc sacru al liberalismului roşu valah.

Conspirator , pelerin şi om al umbrei

Biografia lui Carada poartă amprenta socializării sale politice. Prea tânăr spre a fi paşoptist efectiv, (este născut la 1836 în Craiova), Carada se integrează, încă din epoca Unirii, în acest mediu al liberalismului radical. Este un mediu în care ideile nu au nimic din pragmatismul lui Guizot sau Tocqueville. Spiritul liberal muntean este unul carbonar şi iacobin, atras de soluţia revoluţionară şi dominat de entuziasmul pe care îl descoperă la fraţii de luptă italieni, unguri sau bulgari. Carada nu va fi niciodată un liberal clasic, mizând pe moderaţie şi criticism. El este un om al intrigii, al revoltei, al luptei.

Biografia lui Carada este inseparabilă de istoria consolidării radicale în anii de după 1859. Primele semne ale acestei angajări în acţiunea politică se văd în preajma Unirii. Carada se agită, asemenea liberalilor radicali. Speranţele lor sunt legate nu doar de Unire, ci şi de lupta pe care Unirea o inaugurează- o luptă ce continuă lupta de la 1848. Inamicul cu care nu se poate tranzacţiona este reacţiunea. Iar reacţiunea înseamnă toţi cei care nu aderă la crezul şi la secta politică a liberalilor radicali. Reacţiunea este alcătuită din boieri şi din moderaţi, în egală masură. Criteriul cu care ceilalţi sunt evaluaţi este acela al radicalismului european.

Cariera de conjurat redutabil al lui Carada este modelată de vecinătatea formatoare a lui Rosetti şi Ion. C. Brătianu. De la cei doi, Carada deprinde această artă a confruntării şi organizării de cercuri politice, cercuri care sunt, simultan, grupări partizane şi familii de carbonari. Urile lui Carada sunt urile mentorilor lui. Sprijinul dat lui Cuza nu este necondiţionat. În clipa în care Domnitorul alege să îşi urmeze parcursul de guvernare personală, ruptura este inevitabilă. Radicalii munteni coagulează coaliţia destinată detronării. Proiectul politic al prinţului străin este alternativa respectabilă la ideea republicană. Tânărul Carada este un soldat devotat al acestei armate. Participarea lui este documentată. Contribuţia lui la conjuraţia ce duce la 11 februarie 1866 este importantă. Botezul politic al lui Carada se realizează în această confruntare cu autocraţia lui Cuza.

Carada este, tipologic, un liberal radical clasic. Relaţia cu Rosetti este relaţia cu organul prin care ideile roşiilor sunt diseminate, ca o evanghelie laică. Carada scrie la “ Românul”, iar stilul său are anvergura agitatorică a rândurilor lui Rosetti. Carada şi Rosetti sunt , intelectualmente, imposibil de separat, sunt un creier revoluţionar ce are două voci prin care se exprimă. În egală măsură, Carada este exemplar pentru momentul european ce urmează lui 1848. Ca şi Bakunin sau Mazzini, Carada este un călător, un pelerin al radicalismului. El crede în acţiunea revoluţionară, în solidaritatea naţiunilor care se ridică împotriva opresiunii.Mistica lui are o dimensiune internaţionalistă. El este aproape de celălalt Brătianu, Dumitru, omul din “Comitetul democratic european”.

După 1866, cariera lui Carada se aşează sub semnul acestei fraternităţi radicale. Confreria de care aparţine este unită de credinţa comună. Definirea inamicului este centrală pentru politica roşiilor. În anii în care Ion C.Brătianu domină cabinetele de la Bucureşti, Carada este agentul ce execută însărcinările delicate. El apare în momentele în care revoltaţii bulgari sunt încurajaţi, dar şi în cele în care excesele antisemite se cer justificate, în numele logicii fals- patriotice. Carada se alătură, fără ezitare, campaniilor lui Brătianu şi Rosetti. Alungarea de la putere a radicalilor inaugurează un nou interval al opoziţiei. Este timpul în care Eugeniu Carada se reîntoarce la uneltele sale de conjurat.

De numele său, ca şi de cel al harnicului Candiano- Popescu, se leagă efemera Republică de la Ploieşti. Eternizată prin satira teribilă a lui Caragiale, Republica este departe de a fi un episod de vodevil. Viziunea care se află în spatele ei este hrănită de ambiţiile paşoptiste. Elanul contestatar din anii de emigraţie este recuperat, ca parte din suflul conspiratorial. Radicalismul românesc este îndatorat republicanismului francez încă din anii Monarhiei din Iulie. Republica de la Ploieşti inchide un capitol al himerelor revoluţionare.

Şi chiar dacă eşecul ei marchează finalul visurilor de mărire roşie, Carada nu se va reconcilia pe deplin niciodată cu regimul lui Carol I. Candiano- Popescu sau Rosetti devin, din republicani impenitenţi, participanţi la opera de edificare a Monarhiei. Carada alege să rămână fidel misticii politice a tinereţii sale. Ceea ce nu se schimbă este devoţiunea faţă de Ion.C. Brătianu- o devoţiune pe care o va transfera asupra fiului său.

Metamorfoza lui Carada după 1877 este doar în aparenţă spectaculoasă. Ea se supune, în realitate, logicii pe care o desenează, autocratic, Brătianu. Epoca conjuraţiei a trecut, epoca hegemoniei economice a sosit. Iar rolul lui Carada este acela de a executa, fidel şi energic, aceasta strategie de cucerire a puterii şi de zidire a instituţiilor prin care PNL, unificat la 1875, poate domina societatea. Carada alege să fie perpetuul om din umbră. Guvernatorii BNR vin şi trec, el este inamovibil.

Acest din urmă Carada îşi conservă, intact, potenţialul de carbonar. După moartea lui Brătianu şi Rosetti, el este nu doar custodele unei memorii a radicalismului românesc, dar şi cel care are datoria de a veghea ca PNL să nu se abată de la ortodoxia brătienistă. Energia lui Carada se dedică acestui proiect de creştere şi îndrumare spre putere a lui Ion .I.C. Brătianu. Este gestul prin care întreaga sa carieră capătă sens. România se confundă cu PNL, iar PNL se confundă cu cei ce poartă numele de Brătianu.

Carada a fost un erou al timpului său. Statuia sa este statuia radicalismului liberal însuşi. Romanul vieţii sale este un roman european. El include revolta, dar şi pragmatismul burghez. Carada a unit pasiunea iacobină cu minuţiozitatea de administrator bancar: paradoxurile identităţii sale sunt paradoxurile unei întregi generaţii.