Beigbeder spunea că dragostea durează trei ani, iar înțelepciunea vechii povești orientale nu l-ar fi contrazis. O mie și una de nopți, calculați și voi sunt tot pe acolo. Să nu vă supărați dar am să încep cu sfârșitul și am să vă spun că ambele părți și-au îndulcit termenele atât de clare, lăsând iubirea eternă să-și vadă de propriul drum.
Dance me to the end of love se aude la un radio pricăjit care aproape că pică de pe noptiera improvizată dintr-o cutie de carton. Vocea gravă a marelui Cohen abia se ține de undele firave ale aparatului vechi. E dimineață și plouă încet. În filme ar fi fost o scenă numai bună pentru sex. Dar acum lucrurile se întâmplă într-o cu totul altă direcție.
Eduard s-a trezit foarte târziu și și-a dat seama că nu mai are rost să plece la serviciu. Face o muncă plictisitoare. Sortează plăci de carton pentru o firmă de construcții. Într-o parte le așază pe cele gălbui, iar în altă parte le pune pe cele verzui. O să sune să spună că nu se simte bine și că ziua de azi pot să i-o taie din salariu. Care oricum e mic. Lui Eduard îi atârnă o mână din cearșaf și seamănă cu un împărat roman proaspăt înjunghiat.
După ce a sunat la serviciu, Eduard s-a sinchisit să se dea jos din pat și să- și înceapă ziua cu o cafea mare. Ploaia s-a oprit. În loc să fie într-o încăpere gri și răcoroasă și să sorteze cartoane, el stă acum la masa lui mică din bucătărie. O rază de soare abia ieșită din nori îi gâdilă nasul. Eduard soarbe din cea mai aromată cafea din lume. În jurul taliei a înfășurat cearșaful alb și mototolit. Cu o mână ține cana și cu cealaltă se mângâie pe piept. Nu se gândește la nimic pentru o vreme. Ploaia a reînceput. Eduard își aduce aminte că are de trimis un email cu cv-ul lui către o tipografie. Primise adresa de la o amică. Prietenă bună din copilărie. Văzuse ea că la fiecare întâlnire a lor, rare ocazii, Eduard e abătut. Nu mai are chef de glume sau de povestioare hazlii, așa cum făcea mai demult. Ceva îl macină.
Eduard se uită pe fereastră. E liniște. Probabil că mulți sunt plecați la serviciu. Se simte ca un împărat. Supușii lucrează iar el stă, bea o cafea bună și își permite luxul să facă planuri.
Când a deschis laptopul să trimită mailulul către tipografie și să mai vadă ce e prin lume, a văzut în inboxul lui patru mesaje necitite. Unul dintre ele i-a atras atenția în mod special, era trimis de la inițialele V.S. Când l-a deschis, laptopul a crăpat. Ce prost sunt, normal că era un virus, V.S….vi-rus! Ce puțin trebuie ca să îți strici ziua. Ia mai dă-l încolo! Dar ecranul s-a redeschis de la sine. Era albastru. S-a redeschis și programul de mail, ca să vezi, tocmai la mesajul buclucaș. Era o scrisoare, părea lungă și începea cu dragă Eduard. Aha, și-a zis omul nostru, iar e de la vreo companie care fură baze de date, îți scrie dragă cutare…adică numele tău…și apoi vor să îți vândă ceva. Nu-s eu prost. Dar scrisoarea nu voia să îi vândă nimic. E și ăsta un truc, s-a gândit Eduard. Primul paragraf era cu generalități, cum e vremea, ce se mai spune prin oraș, bârfe din politică, cine oare ar scrie așa ceva, dar e normal, când nu știi exact cui te adresezi, scrii chestii din astea. Apoi îi scria că el a fost ales dintre foarte mulți candidați să conducă mica țară sub-deșertică, abia eliberată de sub dușmani. Ce candidat? Că nu participase la nici un concurs. Poate că e o firmă din alea care vând masaj thailandez la domiciliu, de te trezești cu o chinezoaică mică cu buzele țuguiate, care știe două trei vorbe în limba ta și care e angajată de ieri nu știe exact de ce. Mister call me.
La final mesajului, se semna Șeherezada. Asta-i chiar o glumă proastă. Nu puteau găsi și ei un nume din zilele noastre?, s-a mirat Eduard. Îi lăsase și un număr de telefon format din zece cifre plus un prefix ciudat, erau patru de zero.
Eduard a închis capacul laptopului. A pus cana de cafea deasupra. Povestea asta îl răscolește. A uitat și de tipografie și de serviciu. Oare de ce îl aleseseră tocmai pe el. Poate că era o coincidență. Dacă ia locul altuia? Ia să sune. Suna ocupat. Apoi și-a adus aminte că avea de luat ziarul lui preferat, care venea în fiecare marți la chioșcul de lângă piață. Azi nu e marți dar femeia de la chioșc i-l păstrează de fiecare dată. Liftul e stricat așa că a luat-o pe scări. L-a anunțat doamna Rosa, vecina de vis-a-vis, care îl auzise cum trăgea disperat de ușa blocată a liftului. O să dureze o lună să-l repare, a zis ea, dar acum în noua situație, poate că vor veni mai devreme, a zis ea și a închis apoi ușa. Ce nouă situație?, s-a întrebat Eduard în timp ce se împiedica de ultima treaptă și era gata să pice-n nas. Noroc cu domnul care tocmai intra în casa scării și care s-a repezit să-i dea o mână de ajutor. Fiți mai atent, i-a zis domnul curtenitor, ar fi păcat tocmai acum să pățiți ceva. Tocmai acum, ce…?, a început Eduard cu un aer ușor îngrijorat, dar domnul, ia-l de unde nu-i. Parcă se evaporase. În stradă, toate erau la locul lor.
Strada o lua și în dreapta și în stânga, drumul avea trotuarul murdar la fel ca ieri, vitrina de la magazinul de haine era neschimbată de trei ani, vânzătorul de la covrigi zâmbea cu toți dinții iar cucoana de la concurență, adică de la cealaltă covrigărie, era scârboasă ca de obicei, ca să păstreze balanța neclintită. Pe Eduard l-a cuprins un sentiment de siguranță văzând că totul e în regulă. Doar că ziarul lui nu mai era. Femeia care i-l păstra i-a cerut mii de scuze dar de data asta, chiar dis-de-dimineață, a venit o fată, deosebit de insistentă care a cerut ziarul. Dar e ultimul și e reținut! Nu mă interesează, a zis tânăra. E o chestiune de viață și de moarte. Destinul unui om e în joc. O să fiți responsabilă de soarta lui. Ei bine, dacă am văzut că nu o scot la cap cu ea, i l-am dat. Însă, aveți oarecum noroc, pentru că, după vreo juma de oră, tânăra a revenit și mi-a lăsat o copie a câtorva pagini. Mă gândesc că o să vă ajute. Îmi pare nespus de rău!, a răsuflat femeia de la chioșc. În tot acest timp Eduard o privea uimit. Apoi a luat paginile trase la un copiator amărât aproape rămas fără toner. Se vedeau cât de cât titlurile și ceva din corpul articolelor. Erau pagini alandala. Biata de ea copiase în grabă, se simțea asta. Biata de ea! Dar de ce îmi vin gândurile astea? Nici nu știu cine e. Ziarul copiat nu se poate citi, nu are nici un sens, l-am întors de toate părțile, o să fie bun de pus ghivecele pe el, dacă mă uit mai bine hârtia e un pic cerată, e o hârtie specială, de obicei ăia de la copiator îți pun cea mai proastă hârtie alb- translucidă, dar asta nu e albă, are culoare gălbuie a cartoanelor pe care le sortez eu la serviciu. Ce chestie!
Eduard a împachetat frumos așa zisul ziar, a mulțumit frumos femeii de la chioșcul de ziare și a întrebat-o din ce direcție venise fata când a revenit cu copiile. A, da într-acolo e buticul lui Jean, vinde tot soiul de bricabracuri și are un copiator vai de el, la care toată ziua e coadă că e ieftin tare. Când nu existau copiatoare ce făcea lumea? Cum a apărut mașinăria, a apărut și necesitatea. În fine. Dar la Jean exista doar hârtie albă de cea mai proastă calitate. Aproape vedeai prin ea. Jean i- a sugerat să mai meargă două străzi, mai e un copiator acolo. După vreo trei patru încercări prin cartier, Eduard a renunțat. S-a întors acasă și s-a trântit în fotoliul lui cu ziarul mototolit în mână, cu ceva tot se alege. Ia uite, în josul unei pagini era un titlu care începea cu 1001 de…apoi articolul continua cu războiul din…și iar nu se mai vedea nimic. Ei, așa nu se poate, și-a zis el și a aruncat cât colo hârtiile boțite.
La ușă bate cineva. Cam tare, ce să spun, nu-i frumos să dai în ușa omului, mai ales când are și sonerie. Eduard nu are chef să deschidă. Totuși omul ăla insistă. O să scoale tot blocul. În același timp sună și telefonul, mai bine răspunde, astea sunt prioritățile acum, ziar, telefon, ușă. La capătul celălalt al firului o voce suavă recită o poezie. Ceva despre stele și suflete. La ușă bătăile s-au întețit. Alo, alo, cine ești? Vocea recita în continuare așa de frumos că Eduard nu-și putea dezlipi urechea de la receptor. Ușa a început să pârâie. A lăsat telefonul și a deschis ușa. Nu era nimeni acolo. Totuși acel nimeni lăsase pe preș un pachet frumos ambalat. Nu-i venea să-l ridice. Dacă era vreo bombă? Cine să lase o bombă unui care sortează cartoane? Doar unuia important, prim-ministru, șef de stat, rege. Dar stai puțin, și-a zis Eduard, Șeherezada mi-a scris că sunt ales conducătorul țării sub-deșertice, deci sunt în pericol, nu? Un șef de stat e curajos, de aia m-au ales, deci o să deschid pachetul, ce-o fi? Oricum la cartoane nu vreau să mai merg, așa că ori mor acum, ori ajung un rege divinizat.
Pachetul nu era greu deloc. Eduard l-a pus pe masa din bucătărie. Ambalajul era din hârtie gălbuie exact ca hârtia pe care erau copiate foile din ziar. În pachet se afla o mantie de culoare stacojie, foarte frumos lucrată. Eduard s-a uitat în pachet după vreo scrisoare sau ceva care să indice persoana care l-a trimis. A găsit undeva cusută pe mantie o etichetă mică pe care scris REX. Acum, orice om normal ar zis că e o eroare, cine să trimită o mantie de rege unui tip normal care sortează cartoane. Dar Șeherezada îl avertizase că asta era destinul lui. Dacă ea îl iubea, dacă îl alesese ca soț, el să fie rege iar ea regină? Poate că nu era la curent cu obiceiurile din lumea noastră unde după trei ani iubirea se duce naibii și apar certurile și în final ura. Ea crescuse probabil cu poveștile celor 1001 de nopți, le citise și Eduard în copilărie, varianta prescurtata și adaptată copiilor desigur. Acolo, adevărata poveste de iubire venea abia după cei aproape trei ani. Ei, dar facem parte din lumi diferite, ce să-i zic? Eu o iubesc în primii trei ani, după aia ea pe mine, se gândea Eduard în timp ce se admira cu mantia în oglindă. Nu-i stătea rău. A mai încercat să sune la numărul dat de Șeherezada în mesaj. Suna ocupat. Se lăsa seara și în bucătăria lui pătrundea lumina aurie a apusului. Eduard simțea că îl apucase un dor nebun de nu știa nici el de ce. În general apusul de soare înrăutățește sentimentele unui îndrăgostit fără speranță. Blocul de zece etaje din față a rezolvat situația și a înghițit soarele destul de repede ca un monstru lacom.
Eduard s-a așezat la laptop și s-a apucat să-i scrie Șeherezadei. Dacă nu îi răspundea nimeni la telefon, poate o să-i răspundă pe mail, să-i dea detalii despre țara pe care o va conduce. Cum se cheamă țara, cum ajunge acolo, poate că e vreun protocol special, dacă să poarte mantia de conducător pe drum, sau e mai bine să plece incognito, dacă Șeherezada va fi soția lui și regină peste supuși, câte zile plouă pe an, are nasul uscat de obicei și trebuie să împacheteze și picăturile lui obișnuite, câte valize poate să-și ia. La final a cerut permisiunea să i se ofere 30 de zile de grație, pentru ca să poată să-și încheie socotelile, să-și dea demisia legal de la locul de muncă, să-și ia fișa medicală și să-și anunțe rudele, doar pe cele care știu să păstreze un asemenea secret. S-a semnat: Eduard, rege.
De cinci luni de când așteaptă răspunsul la email, la serviciu, Eduard s-a apucat să schimbe ordinea cartoanelor. Pe cele gălbui le așază în locul celor verzui. Firma de construcții a luat locul întâi în topul companiilor.
