Poetica tăcerilor

În toamna anului 2016, regizorul Mihai Măniuțiu monta pe scena Teatrului Nottara din București o admirabilă versiune a spectacolului Iarna, creată după piesa omonimă a dramaturgului norvegian contemporan Jon Fosse. A fost momentul unei viguroase reconfirmări a vocației pentru experimentul teatral și aplicarea unor tehnici vizuale de mare forță expresivă. Câteva luni mai târziu, regizorul român revenea la scriitorul a cărui operă dramatică pare anume concepută pentru a-i oferi prilejul imersiunii în exerciții hermeneutice de certă originalitate, îmbogățind, de data aceasta, repertoriul Teatrului Național ,,Mihai Eminescu” din Timișoara cu Rambuku, o piesă scrisă în 2006. Într-un anume fel, cele două texte ale lui Jon Fosse par ivite din același strat germinativ al marilor idei care-l preocupă pe Mihai Măniuțiu, readucând în atenție teme de actualitate, precum singurătatea în doi, nevoia acută de comunicare, elanul vital frânt în semantica tăcerii, ce constituie un segment important al acestei opere. Am mai remarcat cândva că, într-un interviu cu alonjă programatică, acordat în anul 2014 revistei The Guardian, Fosse se arăta adeptul unei estetici a tăcerilor pline de miez și sens, întretăiate de cuvinte simple, dar esențializate. Scriitura sa amintește de o poetică a strigătelor neoexpresioniste, a strigătelor înecate în tăcerea deplină, am putea afirma, parcurgând atent carcasele lexicale prin care personajele încearcă zadarnic să comunice în momentele emblematice ale vieții lor.

Piesa Rambuku, jucată pentru prima dată în 2 februarie 2006 la Teatrul Norvegian (Det Norske Teatret) din Oslo, se bucură de o poziție privilegiată în literatura dramatică a lui Jon Fosse. Traducerea textului în limba română, pentru spectacolul de pe scena teatrului timișorean, îi aparține Dariei Ioan, iar adaptarea scenariului la cerințele viziunii regizorale este semnată de Anca Măniuțiu, cea care a intuit prea bine subtilitățile fragilei țesături de cuvinte ce trimit, contrapunctic, spre rostire sau spre tăcere. Nu este un demers facil. Cei ce cunosc opera lui Fosse știu că dramaturgul nu recurge defel la semne de punctuație, că scrierea cu majusculă la începutul a ceea ce ar putea desemna o frază devine facultativă și, tocmai de aceea, destul de rară. Regizorului îi revine libertatea deplină a reașezării elementelor paraverbale, printr-o investigare proprie a nodurilor de semnificații. Textul curge vertiginos, modelat de matca unei poezii de o melodicitate stranie, fără spasme, fără ruperi de ritm sau paranteze incidente. Echipei de creație, amintite aici in nuce, i se alătură Andrea Gavriliu (coregrafia), Adrian Damian (decoruri), Mihai Dobre (muzica), Luiza Enescu (costume) și Lucian Moga (light design), nume deja consacrate datorită precedentelor colaborări de succes cu regizorul Mihai Măniuțiu, în Iarna și Cafeneaua Pirandello.

Rambuku se îndepărtează de celelalte creații ale Jon Fosse prin presimțirile sepulcrale deduse din cuvintele Ei, ale Femeii, personaj interpretat de Claudia Ieremia. El, taciturn, opac în fața revărsărilor emoționale, este adus în scenă de actorul Ion Rizea. Remarcăm în acest punct o spectaculoasă joncțiune cu o altă problematică apropiată regizorului, cea a Shoah-ului, recuperată, în trecut, într-o tulburătoare montare din anul 2004 pe scena Teatrului Regina Maria din Oradea, sub titlul Shoah. Versiunea Primo Levi. Se prefigurează, de asemenea, desantul inițiatic pentru călătoria finală, fără drum de întoarcere, și pătrunderea în cartografia mistică a spațiilor de trecere spre un dincolo cu rezonanțe edenice. Dacă teatrul, ca Artă, vine în întâmpinarea spectatorului său cu soluții la marile frământări și eclipse sufletești, de data aceasta lucrurile stau cu totul altfel. Rambuku nu e un simplu spectacol, ci o întâmplare a ființei, o stare împărtășită alături de actori și dansatori, a cărei intensitate mistuie orice resort al răspunsurilor posibile. Același spectator va ieși încărcat cu mult mai multe întrebări decât la început, când își trasase măcar linia firavă a unui orizont de așteptare.

Programul de sală al spectacolului se deschide cu un motto din rugăciunea Shema Israel, din care două versuri rămân adânc prinse de sufletul omului, precum adevărul suprem revelat în ultima clipă a vieții sale: ,,Când sufletul plânge, numai Dumnezeu aude…”, ,,Când inima plânge, timpul se oprește…”. Par cuvinte incrustate, deopotrivă, pe cele două ziduri cenușii dispuse în forma unui triunghi, în interiorul căruia o ființă îmbrăcată într-un costum negru, bărbătesc, cu pantofi și mănuși de aceeași culoare, dar cu cămașă albă, se înclină ritmic, ca într-o rugăciune rostită în fața unui impenetrabil Zid al Plângerii. E un decor-instalație, flexibil, modular, adaptat jocului și schimbului de perspective, de la panoramarea în adâncime până la finele detalii din prim-plan, alternând deschiderile/închiderile dintre lumi, provocate de agitatul peisaj sufletesc al Femeii. Când porțile se deschid, pe fundal apar primii mesageri, închiși într-un uriaș glob galben, translucid, mimând prin coloritul său o lumină artificială, în contrast cu întunericul ce învăluie toate unghiurile scenice. Într-una din secvențele finale, în același glob o vom descoperi pe Ea, prizonieră a propriilor disperări și neliniști ontologice.

Încercarea de comunicare rămâne sortită eșecului. Cuvintele sunt doar ale Ei, căci El, atunci când le va rosti cu dificultate, cu sunete seci și lipsite de vitalitate, nu va face decât să le repete mecanic și sincopat ori să le citească, inexpresiv, dintr-o carte. Se pot distinge numeroase tipare repetitive, articulate pe nuclee de cuvinte ori pe gesturi desprinse din cotidianul prozaic. În scena ce introduce primul monolog al piesei, o vedem pe Ea așezată într-o cadă, în timp ce El, alături, imobil, privește în gol. E îmbrăcat în palton, poartă pălărie, mănuși albe și se sprijină pe umbrela de care nu se va despărți decât în final. Nefirescul pozei ne transpune spre altceva, spre semnificația unui gest devenit ritualic atunci când e săvârșit pentru ultima dată, în crepusculul existenței. Cuvintele Ei se aud cu claritate, pe un ton de reproș, într-o rostire rotundă și solemnă: ,,de ce nu vrei să spui ceva/ ai putea să vorbești cu mine”. Îi povestește pentru prima oară de Rambuku: ,,azi vom merge în Rambuku/ la noi va veni Rambuku”. Ambiguitatea deliberată a simbolului sporește misterul. Rambuku poate fi o ființă sau un loc îndepărtat, un cântec (,,în Rambuku totul devine un cântec”), o lumină (,,lumina lui Rambuku/ lumina strălucitoare din Rambuku”). Rambuku se aude în vocea Ei, se prelungește în umbra sa de-a lungul zidurilor cenușii, pe lângă care se va profila mai târziu cuprinsă de frisoane, îmbrăcată într-o rochie lungă de satin, de un verde copt și cu o croială de o feminitate desăvârșită. Rambuku poate fi, în egală măsură, un loc situat dincolo de pământ, de cer și de mare, cu îngeri și cu copaci transparenți, cu păsări și vânt, unde se află toți prietenii lor, toți cei pe care i-au iubit cândva.

Intuim în filigranul decupajului lexical un demers inițiatic, iar fondul muzical generează atmosfera aproape hieratică, de o copleșitoare solemnitate. Într-o convorbire recentă cu criticul de teatru Oltița Cîntec, compozitorul Mihai Dobre afirma că în prima scenă a pornit de la rugăciunea evreiască Hineni, peste care a construit apoi un ansamblu cu sonorități unice. Într-adevăr, ceva straniu și plăcut învăluie auzul, de la adierile psihedelice până la vibrante recitaluri de percuție, jucate concomitent din ecleraj, umbre și trupuri în mișcare. Fără intenția de a deschide o comparație, reamintim că, la un alt nivel componistic, refrenul Hineni a fost prelucrat pe ritmuri moderne de Leonard Cohen în piesa You want it darker, unde cuvântul ebraic își dezvăluie semnificația: ,,Iată-mă, sunt aici”. Segmentul orfic e foarte dens în Rambuku, atât ca sugestie a lumii transformate în cântec, cât și prin realizarea acustică propriu-zisă. Aceeași idee pare să ne-o transmită Ea. Plecarea se pregătește în tăcere, va avea loc azi, acum. Temporalitatea se topește în neant, aceasta fiind prima și ultima zi a vieții lor, începutul și sfârșitul: ,,azi ceva se va sfârși/ azi ceva mare și luminos va începe”. Ea se află aici, mistuită de dorul frumuseții, al iubirii și al cuvintelor tandre, rostind în mod repetat ,,eu știu”. Simte că ceva s-a schimbat, dar în El, bărbatul altădată atât de frumos, cu atâtea nuanțe sufletești, sălășluiește Rambuku. Nu ne îndepărtăm de spiritul spectacolului dacă reluăm un principiu consubstanțial din prima epistolă către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel, unde se prefigurează rolul mântuitor al dragostei: ,,Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduiește, toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodată.” Într-o altă ipostază a cuplului, un corp cosmic, un soi de meteorit levitează deasupra celor doi, ca o amenințare funestă. Totuși, acest obiect insolit reprezintă una din esențele teatrului marelui dramaturg norvegian. Cercetând coperta ediției în limba engleză a volumului Plays Six de Jon Fosse, apărută în 2014 la Editura Oberon Books din Londra, observăm un contur ce seamănă foarte bine cu grafica obiectului suspendat în spațiul vaporos al scenei.

Scenariul se pigmentează cu povestea vizuală a întâlnirii dintre Ea și Rambuku, interpretat de Andrea Gavriliu. Parțial teatru de mișcare și de dans, spectacolul se oferă unor grade nuanțate de receptare. Coregrafia provoacă propriul dialog în actul comunicării estetice, transpus în simboluri de Andrea Gavriliu și cei șaptesprezece dansatori, care multiplică, asemenea unei puneri în abis, imaginea lui Rambuku. Deosebit de expresivi, tinerii artiști povestesc prin mișcările lor hipnotice, uneori într-o perfectă sincronizare, alteori într-un halucinant continuum de trupuri tinere replicate la nesfârșit. Sfâșietoare presimțiri sunt redate, în anumite pasaje, prin zvâcniri electrizante, spasmodice, dezarticulate precum haosul ce pune stăpânire pe sufletul omului. Secvența de dans cu cărțile deschise și închise ritmic accede la un nivel superior de interpretare. Nu mai poate fi vorba despre simple cărți ca obiecte în sine, ci de o resemantizare, de o ilustrare a marii Cărți a vieții și a morții. Poate chiar de o Carte universală a morților, concepută pe tiparul oferit de străvechile modele tibetane și egiptene, în care Ea preia rolul mistagogului, explorând noi forme de comunicare cu El, cel atât de absent, impasibil și tăcut.

Finalul rescrie, apoteotic, o pagină cutremurătoare din istoria recentă a omenirii, prin reconstituirea unui munte din trupurile nude ale celor douăzeci de personaje ale spectacolului. Destinele individuale s-au pulverizat în tragedia colectivă a unor suflete nevinovate, ce au descoperit, sub spectrul tăcerii dureroase, drumul spre lumina strălucitoare a lui Rambuku.

Rambuku de Jon Fosse

Teatrul Național ,,Mihai Eminescu” din Timișoara

Traducerea: Daria Ioan

Adaptarea: Anca Măniuțiu

Distribuția: Claudia Ieremia, Ion Rizea, Andrea Gavriliu, Ada Dumitru, Adrian Loghin, Alexandru Pîntea, Ana Negrescu, Andreea Elena Giurgiu, Bianca Pintea, Ciprian Valea, Eugen Curelici, Eva Danciu, Ioana Repciuc, Ionuț Iova, Mario Valdelvira Garcia, Raul Lăzărescu, Roxana Fânață, Sebastian Vâlcea, Ștefania Misăilă, Vlad Cireșan

Regia artistică: Mihai Măniuțiu

Decoruri: Adrian Damian

Costumele: Luiza Enescu

Coregrafia: Andrea Gavriliu

Muzica originală: Mihai Dobre

Light Design: Lucian Moga

Spectacol vizionat în 16 septembrie 2017

Photo credit: Teatrul Național ,,Mihai Eminescu” din Timișoara

Notă: Articol publicat în Revista de cultură Familia, seria V, anul 53 (153), nr. 10 (623), octombrie 2017