Te sărut cu afecțiune!” -Inessa

Într-o dimineață geroasă de decembrie a anului 1908, pe peronul unei gări pariziene, a coborât un bărbat cu gambetă, cioc și trenci. Grăbit și tăcut, s-a cazat la Hôtel des Gobelins, la numărul 27. Pe fișa de înregistrare s-a semnat simplu – Ulianov. Era Lenin. Și nu, nu sosise la Paris atras de efervescența creatoare, de avangarda artistică sau de boema Belle Epoque. Oferta, de altfel seducătoare a acestui Paris de început de secol, pare să-l fi fascinat prea puțin pe seriosul Lenin. Pentru el Parisul – și mai exact cei câțiva ani petrecuți aici – au însemnat înainte de orice ideea revoluționară, întâlnirile cu tovarășii bolșevici și bibliotecile. Un singur lucru nu a luat în calcul Lenin în aventura sa pariziană – faptul că aici avea să își găsească marea iubire.

La câteva zile de la sosire Lenin a închiriat  – împreună cu soția sa, Nadejda Krupskaia, și ea o activistă înflăcărată – o locuință pe rue Marie -Rose, la numărulr.4, într-un cartier liniștit, Petit -Montrouge. Acesta avea să  devină locul de studiu a lui Lenin din perioada sa pariziană, ba chiar  fieful și biroul de lucru al bolșevicului. Aici selecta articolele pentru „Raboceaia Gazeta”, aici scria, juca șah sau primea vizite. Cum Parisul era pe atunci centrul emigrației politice, aici veneau și mulți dintre revoluționarii urmăriți de poliția țaristă, marea majoritate fugită din închisori și din ocne. De ieșit, Lenin o făcea mai rar, și chiar și atunci când ieșea, era genul care prefera berea și siropul. Salmon, biograful literaților și al pictorilor, menționa că prin boema montparnassiană  era văzut adesea și Lenin la „Rotonde”. Uneori cu Troțki. În orice caz, artiștii îl interesau puțin, în artă era mai degrabă conservator, iar preferințele lui se opreau oricum la maeștrii Renașterii italiene. Prioritatea sa o reprezenta întâlnirile cu tovarășii, cu bolșevicii cu care se antrena în discuții și pe care îi susținea financiar implicându-se în organizarea unor spectacole și serate. Era bine-cunoscut faptul că lumea pariziană a tovarășilor bolșevici s-a dovedit a fi una destul de dură: dădeau lecții, făceau traduceri, băteau la mașină, transportau mobile, spălau automobile. Printre emigranți chiar unii cu specialități foarte bine definite aveau o situația dificilă – medicii N. A. Semașko și M. F. Vladimirski  supraviețuiau la Paris distribuind lapte în fiecare zi la 5 dimineața doar pentru că diploma de medic eliberată în Rusia nu era recunoscută și în Franța.

Tot în contextul unor astfel de întâlniri, Lenin a văzut-o pentru prima dată și pe tânăra doamnă Armand. S-a petrecut atunci ceea ce contemporanii au numit un coup de foudre și, din 1909 și până la moartea acesteia în 1920, viața Inessei Armand a fost într-un fel legată de cea a lui Lenin. Fiică a unui cunoscut tenor francez și căsătorită de tânără cu moștenitorul unei familii de industriași ruși, Inessa (1874-1920) – o femeie frumoasă, cu un nas subțire, acvilin, educată și speculativă  – a fost dispusă să treacă peste orice pentru a sta în proximitatea liderului bolșevic. Posesoare a unei diplome în drept la Bruxelles și vorbitoare de mai multe limbi străine, a fost pentru acesta tovarășa ideală, deși moralitatea ei a fost pusă adesea la îndoială, dat fiind că se specula că trăia de fapt cu fratele soțului ei, într-o tacită înțelegere conjugală. În plus, spre marea încântare a lui Lenin, cântă dumnezeiește la pian Beethoven, avea o educație aleasă, frecventase cercurile înalte ale burgheziei, și fusese una dintre apropiatele lui Bakst, viitorul scenograf și designer al baletelor rusești. Când l-a întâlnit pe Lenin, ea era deja sedusă de ideile acestuia și avea un trecut printre bolșevici – fusese judecată și închisă de mai multe ori pentru activități clandestine iar militantismul ei era cunoscut de către tovarășii de cauză.

La sfârșitul lui august și începutul lui septembrie 1910, cei doi au participat împreună la Congresul Internaționalei Socialiste a Femeilor de la Copenhaga. Îi întâlnesc acolo pe Victor Adler, Clara Zetkin, Rosa Luxemburg și apoi decid să rămână împreună timp de zece zile pentru a vizita orașul. Se pare că a fost luna lor de miere.

Inessa_Armand

Cu timpul, Inessa a devenit și prietenă a soției lui Lenin și împreună cu cuplul Ulianov își va petrece vacanța în 1911 pe Coasta de Azur. Relația a stârnit chiar controverse printre istorici și biografi, unii susținând că a făcut parte dintr-un triunghi amoros alături de Lenin și de soția acestuia. Înaltă, subțire, exaltată și extrem de devotată, educată în spirit revoluționar, Inessa l-a cucerit definitiv pe seriosul Lenin.  Ba chiar Nadejda, i-a sugerat lui Lenin o eventuală despărțire pentru ca acesta să poată fi liber alături de amanta sa. În orice caz, Nadejda, a avut numai cuvinte de laudă pentru această femeie pe care a  acceptat-o în intimitatea soțului ei. În anul 1911 Inessa devine profesor de economie politică într-o școală de agenți clandestini înființată de Lenin în Seine-et-Oise. Roman Malinovki, un agent dublu în serviciul polițiștilor țarului Nicolae al II lea scrie un raport în care spune: „Lenin este așezat în fiecare zi în primul rând pentru a o putea privi.”

În 1913, în vară,  Inessa a petrecut cu Lenin o vacanță intimă la Cracovia când acesta a decis să își mute acolo sediul de lucru. Cert este că între 1913 și 1920, Lenin i-a scris Inessei în jur de 139 de scrisori, dintre care 115 au fost publicate cu întârziere. Îi devine indispensabilă lui Lenin („Ce m-aș face fără tine?” îi scrie acesta adesea) și atunci când nu se vedeau își telefonau. Dar nu numai sentimentele și ochii verzi par să o fi legat pe seducătoarea doamnă Armand de liderul bolșevic ci și anumite deziderate comune întrucât fusese și ea implicată încă din 1903 în activitățile ilegale ale Partidului Social Democrat al Muncii din Rusia, distribuind materiale de propagandă considerate subversive.  În cafeneau DOrléans unde se adunau bolșevicii, deja se discuta despre micuța franțuzoaică a lui Ilici, charmanta cu cinci ani mai tânără, subțire ca o trestie și împodobită cu pălării cu pene roșii. Adesea pleca, mai avea aventuri, dar revenea tot la Lenin, iar acesta – deloc deranjat, îi replica: „Nicio problemă, și eu ți-am fost infidel, sunt îndrăgostit pentru totdeauna de Marx și Engels”. Pe scurt, menționează contemporanii idilei, Lenin se comportă ca un îndrăgostit, iar socialistul francez Charles Rappoport scria : „Léanine n’arrive pas  à détacher ses yeux mongols de la petite.

Inessa a efectuat traduceri pentru Lenin, a organizat și predat economia politică la o școală bolșevică la sud de Paris, l-a completat ca vorbitor pe Lenin atunci când acesta era indisponibil, a colectat fonduri pentru partid și a efectuat misiuni riscante în Rusia pentru întărirea bolșevismului. Când Paul Lafargue (căsătorit cu una dintre fiicele lui Marx) s-a sinucis la Paris, tot ea a fost cea care a tradus la sfârșitul lui noiembrie la Père Lachaise discursul funerar pe care l-a scris Lenin.

De asemenea, în 1915, a participat la conferința Internaționalei Femeilor de la Berna, unde a avut o contribuție decisivă. Povestea lor de dragoste înregistrează și o criză, undeva către sfârșitul anului 1913, moment în care intervine între cei doi o anumită răceală. Testul suprem al afecțiunii avea să survină patru ani mai târziu, în februarie, când Țarul a fost înlăturat de Revoluție. Inessa ocupă diverse funcții politice la Moscova, militând pentru drepturile femeilor și presă. Feministă, se implică mult în politică și apără dreptul la iubire și pasiune. După 1917 se întorc în Moscova împreună (în vagonul plumbuit) unde Inessa muncește foarte mult și în timp ajunge la o epuizare nervoasă. Starea ei de sănătate se agravează cu timpul, iar în august nota în jurnalul său de la sanatoriul din Caucaz: „Sunt indiferentă față de toată lumea. Mă plictisesc toți. Mai simt un sentiment doar pentru copiii mei și pentru Vladimir Ilici, dar inima mea este acum golită de orice urmă de afecțiune. În viața mea, de multe ori a trebuit să îmi sacrific fericirea și dragostea pentru revoluție.”

Către anii 20 Inessa începe să se lupte cu boala. În jurnal scria la data de 10 septembrie 1920: „Mon coeur est comme morte. Je suis un cadavre vivant.” Are nevoie de tratament, însă Lenin o sfătuiește să nu se întoarcă în Franța și o conduce la un sanatoriu din Caucaz. Va regreta mai târziu această decizie. Avea să moară acolo la 24 septembrie 1920. Despre decesul ei și transportul sicriului Lenin află printr-o telegramă. Este disperat. La gară, la sosirea sicriului, Lenin plânge. Transfigurat și trist, îi organizează funeralii de stat, în care orchestra dela Balshoi a intonat Marșul funebru a lui Chopin și Internaționala. Inessa Armand a fost îngropată în necropola din zidul Kremlinului, iar Lenin a depus o coroană de crini albi pe mormântul ei. Alexandra Kollontai a spus că Lenin nu a reușit niciodată să depășească această tragedie. Moartea Inessei l-a marcat profund.

Paradoxal, scrisorile Inessei ne înfățișează un altfel de Lenin – efectul Parisului este interesant și din bolșevicul implacabil, liderul se transformă într-un romantic: „Ne-am despărțit, iubitule, ne-am despărțit! Ce dureros. Știu, simt că nu vei mai veni niciodată aici! Abia acum, mergând singură pe străzile pe care am hoinărit împreună, am înțeles cu adevărat ce loc imens ai ocupat tu în viața mea încă de pe când erai aici, la Paris!”

Legătura dintre Lenin șI Inessa pare să se fi încheiat în 1914. Unele voci spun că Nadejda, a suferit de fapt din cauza acestui amor extraconjugal al soțului ei, alții dimpotrivă, afirmă că a acceptat tacit această relație. Și după despărțirea de Lenin, Nadejda și Inessa mențin relații bune și colaborează în diverse activități de partid. Inessa ocupă diverse funcții politice la Moscova, militând pentru drepturile femeilor și presă. Lucrează câte 16 ore pe zi până la epuizare, treptat tuberculoza o macină. A fost meritul Inessei de a obține de la partid consințământul pentru publicarea în 1914 a unui ziar „Rabotnitsa” dedicat intereselor și cerințelor femeilor muncitoare. În primîvara anului 1920 a apărut, din nou, la inițiativa Inessei, revista Kommunistka care avea la bază aspecte mai largi ale emancipării femeii și nevoia de a schimba relația dintre sexe. Din păcate, al cincilea număr a acestei publicații a purtat necrologul fondatorului.

După moartea lui Lenin autoritățile sovietice au încercat să treacă în umbră povestea de dragoste dintre cei doi iar arhivele s-au închis. Nu mai servea nimănui, firește, într-o vreme când istoria însăși își potrivea ora după mâna întinsă a lui Lenin, nimic nu trebuia să știrbească imaginea liderului. A fost însă recuperată postum. „Boris Souvarine mi-a trimis o lungă scrisoare în care formula câteva dintre plângerile sale despre Lenin. Principalul său reproș era legat de relația dintre Lenin și Inessa Armand”(„De notre temps, me disait-il dans sa lettre, on n’écrivait pas comme ça sur les femmes.” ) – își începea Prefața Michel Heller (Boris Souvarine, Controverse avec Soljénitsyne, Editions Allia, 1990).

Rolul ei în viața lui Lenin  nu a fost pus sub semnul tăcerii, iar povestea de amor nu a rămas fără ecouri. Scriitorul Michael Person îi dedică Inessei un volum (Inessa: Lenin s Mystress,  Duckworth, 2001.) accentuând  mai degrabă calitatea sa de amantă a lui Lenin ( ba chiar și triunghiul conjugal Lenin – Inessa – Nadejda) și selectând drastic o bună parte dintre contribuțiile feministe și socialiste ale Inessei la Revoluția Rusă. Marxismul și țelurile revoluționare reprezintă mai degrabă un fundal exotic pentru această idilă a liderului bolșevic, dar, în ansamblu, intersecția dintre iubire și politică este tratată cu mult rafinament.

În 1981 povestea l-a inspirat și pe regizorul Sergei Yutkevich („Lenin in Paris”) contribuind prin cinematografie la popularizarea idilei dintre cei doi.

Și istoricul canadian Ralph Carter Elwood a fost fascinat de viața Inessei (Inessa Armand, Revolutionary and Feminist, Cambridge University Press, 1992) și a fost autorul unui volum bazat pe rapoarte nepublicate al poliției secrete, memorii ale urmașilor și 118 dintre scrisorile pe care i le-a trimis Lenin.

Bardawill, (Inès Armand: La deuxième fois que j’entendis parler d’elle, J. C. Lattes, 1993), a publicat volumul după căderea comunismului și deschiderea arhivelor sovietice, și mai ales după îndelungi discuții și anchete desfășurate în Rusia, Franța și Elveția. Posibil ca Bardawill, scriitor, dar și regizor, să fi acordat o asemenea importanță subiectului în vederea realizării unui film despre povestea de dragoste. Autorul identifică abia în 1992 în arhiva KGB într-un dintre scrisori din 1913 o dovadă în plus asupra relației intime dintre cei doi protagoniști (când Inessa a rămas la Paris, iar Lenin mai petrecea un timp în Cracovia): „Suntem separați, dragostea mea! Și simt că așa vom rămâne. Am regăsit aceste locuri familiare și mi-am dat seama de rolul imens pe care l-ai avut tu în viața mea. Când am fost împreună la Paris, tot ceea ce am făcut a fost legat printr-o mie de fire de gânduri de tine. Mi-e greu să trăiesc fără sărutările tale, dacă aș putea să te mai văd sau să îți vorbesc măcar câteodată! Ar fi o mare bucurie pentru mine și sigur nu ar face rău nimănui. Nu, nu m-am supărat că ai luat această decizie a despărțirii. Știu că nu ai făcut-o doar pentru tine.” Interesant este că această scrisoare a fost găsită împreună cu una dintre telegramele lui Lenin în care acesta îi transmite punct cu punct instrucțiunile de partid și următoarele misiuni. Se pare totuși că Lenin nu include în acest răspuns niciun cuvânt de curtoazie și nu pare sensibil la dorul Inessei. Ba mai mult, telegrama se încheie scurt: „Asigură-te că toate vor fi îndeplinite cu precizie.” Doar atunci când se planifică o acțiune excepțională Lenin îi scrie pe un ton mai intim: „Doar tu ești capabilă să o faci. Și o vei face frumos, în stilul tău. Continuă, te rog, pentru mine!” Există speculații atribuite unei infirmiere Lucie Lapierre care afirma că Lenin ar fi contactat de fapt sifilisul de la Inessa, afirmație care nu a putut fi dovedită dar pe care Bardawill o menționează în volumul pe care i l-a dedicat.

Dacă și Lenin a iubit-o cu aceeași pasiune – este greu de spus. Se pot face doar speculații referitoare la adevăratele sentimente ale liderului. Cert este că la un moment dat a fost sedus de ea, dar asta nu l-a împiedicat să se folosească de toată inteligența și abilitățile ei pentru a le pune în slujba cauzei bolșevice. Cu toate acestea, nimănui Lenin nu i-a scris atât de des, iar Inessa  fost singura persoană căreia Lenin i se adresa pe numele mic. Generalul Dmitri Volkogonov – care a scris o biografie bazată pe arhivele secrete ale Kremlinului – a spus că această iubire este singurul episod din viața lui Lenin care îl umanizează.

 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *