Munți, închisoare, libertate

Sunt extraordinar de plăcut impresionat de ceea ce avem în colecția de ”istorie orală” a Fundației Academia Civică. O parte dintre documentele care sunt stocate în această uriașă și foarte prețioasă bază de date există deja sub forma unor cărți. O altă parte, înțeleg, o parte însemnată urmează să capete un contur editorial identic.

De fapt, dacă este să spun pînă la capăt ceea ce cred în legătură cu volumele apărute la editura Fundației Academia Civică, atunci nu pot să spun altceva decît că sunt foarte plăcut impresionat de întreg programul editorial al acesteia – unul pe care, cu mult profit (și la nivel de informație, și la nivel etic), l-am revizitat mai aplicat în ultimele luni. Sunt peste 110 titluri, mai multe colecții, plus o serie de titluri în afara colecțiilor – detalii și fragment se găsesc (și) aici: http://www.memorialsighet.ro/o-carte-pe-zi-4/ – care compun ceea ce îmi place să numesc o parte din patrimoniul de verticalitate al României moderne.

Să trăiască partizanii pînă vin americanii  nu este o apariție recentissimă. Cartea a fost publicată în 2008, acum aproape un deceniu așadar. La vremea apariției era volumul al zecelea din colecția mai înainte menționată, cea de istorie orală. Între timp, tot aici, s-au adăugat alte zeci de titluri, așa încît această colecție este acum, dacă e să facem un inventar al titlurilor, cea mai amplă pesemne.

Cartea este un excelent studiu de caz cu privire la una dintre direcțiile mișcării de rezistență din munți de la noi. Pe de altă parte, cartea spune povestea ieșită din comun a unui destin exemplar.

Într-o casă din centrul Bucureştiului, casă ascunsă în adâncul unei grădini cu legume şi pomi fructiferi, locuieşte o doamnă cu o biografie senzaţională. Istoria care i-a modelat-o a şi împiedicat-o să şi-o povestească. Este prima dată când o face acum.

Tatăl său, un vestit pădurar din Ţara Lăpuşului, a salvat mai mulţi copii evrei de la deportarea la Auschwitz, în timpul stăpânirii maghiare, şi figurează la Memorialul Yad Vashem de la Ierusalim ca „drept al popoarelor”. Dar pentru că, patru ani mai târziu, în 1948, a ascuns în cantonul său mai mulţi fugari anticomunişti, a fost nevoit să se refugieze în munţii Ţibleşului, fiind ameninţat cu arestarea după ce a refuzat să devină informator, cum îi propunea Securitatea. A luat cu el şi pe doi din copiii săi. Fata de optsprezece ani, cu un nume parcă mitologic: Aristina, este eroina acestei cărţi.

-Romulus RUSAN

”Spuneţi-mi, care era tratamentul aplicat deţinutelor la Miercurea Ciuc?

În primul rând, chiar dacă nu ţi s-ar fi aplicat vreun tratament, numai când auzeai de închisoarea din Miercurea Ciuc te îngrozeai. Să nu-ţi fi dat nimic de mâncare, dar numai gândul la acea temniţă grea te îngrozea. Avea nişte sobe oarbe, din zid – focul se făcea pe sală, cu câţiva cărbuni – care nu se încălzeau niciodată. Iarna, era un ger cumplit. Nici vara nu dădeam zeghea jos de pe noi, atât era de frig.

Şi asta în situaţia în care eraţi bolnave de TBC…
Bolnave, foarte bolnave. Norocul nostru a fost că ne-au dat voie să stăm în pat, pe când celelalte deţinute stăteau douăsprezece ore pe o bancă. Nu aveau voie nici să se apropie de pat. Dacă le vedeau că au intrat printre paturi, le acuzau că au stat culcate şi le trimiteau la izolator pentru şapte zile, unde li se dădea numai apă…

&

Am avut şi o Biblie pe care o ascundeam într-o saltea, dar au găsit-o şi au luat-o. Nu ştiu cum au aflat de ea… Probabil că şi printre noi era una care ajunsese să toarne, pentru cine ştie ce reală sau iluzorie recompensă, sau poate să fi fost o persoană introdusă chiar de ei. Ne-a părut foarte rău când ne-au luat Biblia. Cu noi era şi sora Hildegard, o maică socială care se ocupa foarte mult de viaţa noastră spirituală. Cu dânsa am stat cinci ani. Suferea de TBC pulmonar. Tot cinci ani am stat şi cu sora Judith, care era în acelaşi lot cu sora Hildegard. Aceasta din urmă ne făcea catehizare şi ne preda germana. Făceam zilnic rugăciuni, liturghie, rozariul, Paraclisul Maicii Domnului… Eu ştiam pe de rost toate rugăciunile. Luam lecturile din Sfânta Scriptură şi sora Hildegard ne spunea: „Tu înveţi Capitolul cutare din Evanghelia aceasta, tu înveţi Epistola aceasta, tu înveţi cutare”, şi aşa spuneam, pe rând, lecturile la Sfânta Liturghie. Am învăţat texte întregi din Sfânta Scriptură, ca până la urmă să se afle, să ne facă percheziţie şi să ne confişte Biblia. Vă daţi seama ce a urmat: pentru că nu avea cum să ne ducă pe toate, dintr-o dată, la izolator, ne-au scos paturile. Nu vă mai spun ce teroare a fost!

Dintr-odată au devenit ca fiarele.
Nu ştiu ce s-a întâmplat afară, dar a fost o teroare grozavă la Miercurea Ciuc, cred că în iarna anului 1958. Miliţienii s-au purtat cu noi sub orice critică. Chiar şi cei pe care  i-am crezut ceva mai civilizaţi, dintr-o dată au devenit ca fiarele. Îmi amintesc de Gica Popa, studentă la Medicină, care avea zece ani condamnare. Au prins-o scriind pe un săpun – învăţa limba engleză cu Nuţi Macarie (Ana Macarie, condamnată la 25 ani temniţă grea pentru “înaltă trădare”, pentru că “a găzduit un preot din procesul Vaticanului”. Eliberată la 16 aprilie 1964. ACISAC, proiect RPC, nr.inv. 40684), care era în lotul Bisericii Greco-Catolice, cu Valerica Moldovan. I-au pus cătuşele la mâini, ochelari negri pe ochi şi au ţinut-o aşa două ore, de nu mai ştia ce să facă de durere. Se sufoca, nu putea să-şi mişte mâinile, pentru că pe măsură ce şi le mişca, mai tare se strângeau cătuşele. A făcut pe ea de durere, n-a mai suportat. Era o fată înaltă, frumoasă şi deşteaptă… A fost o perioadă de mare teroare la Miercurea Ciuc.

De ce credeţi că s-a declanşat această teroare?
Nu ştiu ce s-a întâmplat afară…

Când, în ’58?
Cred ca da. Oricum, tot ce se întâmpla afară…

…Se repercuta înăuntru.
Se repercuta asupra noastră, asupra deţinuţilor politici. Noi ştiam că ceva trebuie să se fi întâmplat afară, de vreme ce la noi se luau măsuri groaznice.”

 

Sursa: http://www.memorialsighet.ro/aristina-pop-sileanu-s-triasc-partizanii-pan-vin-americanii-5/

aristina

Citesc, așadar, în mod constant cărți din acest tip de ”literatură” – una despre imense suferințe umane, în fond – și consider că este esențial, și moralmente sănătos, să punem lucrurile în ordine plecînd de la asemenea texte.

Ce vreau să spun, mai precis? Nimic mai mult decît că nu se cade, nu e omenește acceptabil, nu e nimic decent în a confunda lucrurile; mai precis, în a pune în paralele egale suferința acestor oameni precum  Aristina Pop-Săileanu și detenția unor lichele de rang înalte ale democrației noastre originale. Au existat cîteva momente în care cîțiva oameni – dintre cei cu un nume și cu un oarecare renume în spațiul public de la noi – au spus lucruri odioase: cum că statutul unor infractori precum Năstase Adrian sau Voiculescu Dan e comparabil cu cel al unor Maniu sau Coposu. Cu alte cuvinte, că și unii și alții au fost ”deținuți politici”. Și că, și unii și alții au avut de suferit de pe urma unor regimuri ”dictatoriale”.

Cînd citești o poveste precum aceasta a femeii care a rexistat în munți împotriva comuniștilor și care, mai apoi, chiar a făcut închisoare politică (pentru că se lupta cu un regim ilegitim și criminal), să spui despre infractori contemporani că ar fi și ei, ca și această femeie, tot ”deținuți politic”, echivalează, pe de o parte, cu a avea la îndemână un contrast atît de puternic și, pe de altă parte, cu proba lipsei crase de discernământ a unor oameni cu statut public, dar cu un caracter profund discutabil.

Adevărul – și în acest caz, dar și în altele – este foarte simplu: Aristina Pop-Săileanu a fost victimă a dictaturii, a fost bătută bestial în închisoarile comuniste, a fost schingiută la propriu pentru vina de a fi dorit să fie un om liber; Voiculescu și Năstase au trăit în huruz în scurtul lor episod (meritat) de arest. Pe de altă parte, nu Voiculescu și Năstase, ci numai Aristina Pop-Săileanu a fost ”deținut politic”. Voiculescu și Năstase – oameni cu averi imense făcute în mod (cel putin) dubios – au fost doar niște infractori jalnici, de rang înalt însă.

Ea, Aristin Pop-Săileanu a, e un reper luminos pentru această țară. Ei, Năstase și Voiculescu – file grele din cartea imposturii și a lichelismului românesc și nu cu mult mai mult decît atât…

O altă Mare Doamnă, cu un destin teribil, ea însăși bătută bestial de comuniști și cu ani grei de arest în spate, Elisabeta Rizea, spera să trăiască până cînd, cum spunea, va vedea că ”lumea se va limpezi”.  Elisabeta Rizea a murit de cîțiva ani; lumea e de parte de a se fi limpezit…

Un comentariu

  1. Dușan Crstici says:

    Felicitări! Un text obligatoriu pentru toți cei dependenți de redactorii știrilor si talk show-urile televizate! Monstruozitatea, din nefericire, nu a avut limite, după cum nu le are nici acum! Încă o dată, felicitări admirative pentru tot ceea ce faceți, spre binele tuturor! Întâmplător, astăzi, este o zi importantisima, așa încât, consider textul dumneavoastră, un cadou încărcat cu speranță! Cu stimă Dușan Crstici

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *