INTERVIU VALENTINA SANDU-DEDIU: ” Muzica ne învață să ascultăm, să avem răbdarea de a absorbi o artă care se petrece în timp”

 Ne ajută în vreun fel zgomotul teribil de azi pentru a înțelege (mai bine) muzica? Sau, măcar, să înțelegem ce dar prețios e muzica?

Zgomotul face parte din cotidian și, în diferite circumstanțe, muzica a inclus zgomotul (mă gândesc de pildă la futuriștii italieni), l-a sugerat (așa cum Arthur Honegger evoca o locomotivă celebră în vremea lui într-o piesă simfonică numită după acea locomotivă, Pacific 231). Pe mine, mai mult decât zgomotul, mă deranjează astăzi cât de tare se ascultă muzica în spații publice, aproape că devine astfel zgomot.

Muzica se poate învăța din cărți?

Se poate învăța și din cărți, dar în nici un caz cărțile nu pot substitui ascultarea. Muzica se învață în primul rând din ascultări repetate, cu plăcere și cu pasiune.

Ce (alte) arte apreciați că stau cel mai aproape de muzică?

Mi-e greu să apreciez așa ceva. S-a spus că arhitectura și muzica sunt apropiate, bazate pe structuri „înghețate”, respectiv „curgătoare” în timp. Cred că literatura îi este indispensabilă muzicii – aceleia cu text –, fie că e operă, oratoriu, cantată, lied sau vreo melodie de Bob Dylan.

1 bun

Dar cele mai îndepărtate arte de muzică? Care sunt, din unghiul dvs de vedere, acestea?

Nu m-am gândit niciodată la o astfel de depărtare. N-aș putea aprecia așa ceva.

Cum susțin / cum pot susține alte discipline o mai adecvată înțelegere a muzicii?

Eu mă voi referi mai mult la profesioniști (dat fiind că mi-e dificil să mă pun în postura publicului meloman): o cultură generală solidă (istorie, literatură) poate ajuta un interpret să înțeleagă diferențele între Goethe, Liszt, Berlioz, Gounod, atunci cântă într-o piesă muzicală intitulată Faust; sau să judece semnificația mitului și a tragediei antice într-o partitură numită Oedip. Matematica le e utilă, ca gimnastică a minții, tuturor, poate compozitorilor îndeosebi atunci când își exercită arta combinatorică între structuri muzicale. Muzicologii nu pot evita tradițiile filosofice, estetice.

Și cum pot acestea împiedica, inhiba, la fel, o mai bună înțelegere a ceea ce este muzica?

Erudiția nu trebuie să devină un scop în sine: o interpretare sau o compoziție muzicală nu trebuie să exhibe erudiție, ci să emoționeze.

În ce termeni ați descrie relația dumneavoastră cu muzica, dincolo de aspectele (îmi închipui că numeroase) profesionale? Ce e, altfel spus, muzica pentru dumneavoastră dincolo sau dincoace de meserie?

Meseria mea de muzicolog înseamnă inevitabil un accent pus pe teoretic. Dar întotdeauna am simțit nevoia să practic muzica, de aceea cânt uneori la pian  cu parteneri de muzică de cameră. Consum, ca ascultător, un anumit repertoriu de muzică „ușoară”, pe care îmi place să dansez (ceea ce se întâmplă foarte rar, din păcate).

Și: ce e pentru dumneavoastră suprem în materie de muzică? Aveți/lucrați (cu) un asemenea reper? O piesă muzicală, un autor de muzică anume?

Am multe preferințe, dar nimic suprem. Admirația mea fără fisuri se îndreaptă spre Bach și Mozart. Dar îmi plac enorm diverse muzici: lieduri de Schumann, pagini simfonice de Prokofiev și Șostakovici, opera lui Berg, Wozzeck și (de ce să nu îndrăznesc?) O scrisoare pierdută de Dan Dediu.

Care este necesitatea (dacă există vreuna…) muzicii de slabă factură, ieftine, proaste? Desigur, dacă e vreuna…

Muzică proastă există în toate genurile muzicale, și în domeniul academic, de avangardă, și în divertisment. Nu o putem evita, nu o putem ocoli, și cred că trebuie să ne abținem la a o privi cu dispreț. Problema este că ceea ce mie mi se pare ieftin și prost le place vecinilor mei de la mezanin (așa cum se aude prin pereți de la firma lor); cum aș putea să-i conving de contrariu? Nici eu n-aș accepta argumentele lor…

Dacă o artă, oricare ar fi ea, dă și o pedagogie, în cazul aparte al muzicii ce apreciați că este de referință în această privință, a pedagogiei? Ce ne învață cel mai mult și mai mult muzica? Despre ce, despre cine?

Muzica ne învață să ascultăm, să avem răbdarea de a absorbi o artă care se petrece în timp. O pictură îți oferă imediat, la prima privire, un mesaj. (Sigur că trebuie și aici timp pentru a-l înțelege cum trebuie, dar poți trece printr-o expoziție doar privind pasager tablouri.) Ascultând muzică trebuie să ai răbdare până la finalul piesei. Dacă e un șlagăr pop, 2-3 minute sunt suficiente, dacă e o simfonie de Bruckner sau de Mahler trebuie să ai disciplina de a asculta cel puțin o oră de muzică în continuu. La fel se întâmplă, sigur, și cu o piesă de teatru, dar muzica (mai ales cea fără cuvânt cântat) are acea componentă abstractă care îți stimulează fantezia, imaginația, dar și rațiunea. Cu condiția să ai răbdarea și disciplina de a asculta concentrat.

2 bun

Dacă ați avea de ales între, pe de o parte, a scrie despre muzică și, pe de altă parte, a asculta muzica sau a cînta, ce ați privilegia?

În adolescență visam doar să cânt (și ascultam prea puțin). Lucrurile s-au schimbat mult de atunci, și n-aș putea privilegia acum decât combinația dintre cele trei activități.

Scrieți, cînd scrieți despre muzică, avînd muzică în fundal? Sau, pentru a scrie, mai degrabă, preferați liniștea?

Liniștea! Nu fac mofturi, pot lucra în diferite contexte, nu-mi trebuie un glob de sticlă în care să mă izolez. Dar recunosc că, atunci când lucrez, mă irită vecinii de la mezanin (aceiași despre care era vorba mai sus, și muzica lor pusă prea tare).

Știu că lucrați la un volum despre naționalismul în/din muzică. Ce ipoteze de cercetare forjați în această direcție?

Mă interesează naționalismele secolului XX, cele puse în legătură cu regimurile totalitare. Aflu multe noutăți (uneori incredibile) despre compozitori pe care îi percepeam altfel, doar prin prisma partiturilor lor, și care s-au adaptat surprinzător uneori la ideologia epocii lor, fie că erau în Germania nazistă, în Franța Regimului de la Vichy, în Uniunea Sovietică sau în România interbelică și apoi comunistă.

Despre naționalism se spune că poate fi bun sau rău. În muzică, se văd aceste două dimensiuni – care pun repere antagonice, în fond?

Sigur că da. La fel ca în alte domenii, naționalismul (cel mai adesea vizibil în muzică prin includerea folclorului vernacular în compoziție) a avut rolul său pozitiv în construirea unei identități. În momentul în care s-a asociat atitudinilor intolerante, rasismului, în momentul în care a devenit un stindard fluturat în scopuri propagandistice, atunci trecem în cealaltă zonă.

Tema supraordonată acestor repere pe care stau ultimele două întrebări și răspunsurile dvs la ele ține de, aș zice, raportul muzică-ideologie. Ce face muzica ideologiei?

Muzica se supune ideologiei, se răzvrătește sau încearcă să mențină o iluzorie neutralitate.

Și, în oglindă: ce face, ce poate face ideologia muzicii? Cu un asterix aici: poate, în vreun fel, ideologia să îmbogățească muzica?

Încearcă adesea să o subjuge, pentru că muzica e un bun instrument de propagandă și manipulare (toate muzicile de masă, marșurile mobilizatoare ne demonstrează așa ceva). Dincolo de un asemenea efect direct, ideologia influențează evident sau mai subtil direcția curentelor muzicale, opțiunile estetice ale compozitorilor, interpreților, comentatorilor și consumatorilor.

Youtube e consonant sau disonant?

E și consonant, și disonant. E un foarte bun instrument de informare, dar poate deveni haotic dacă nu ai un ghid.

Reformulată întrebarea anterioară: accesibilitatea, cel puțin aparentă, fără precedent, a muzicii e în favoarea sau în defavoarea muzicii?

Eu cred că e în favoarea muzicii. O să relatez doar experiența personală a primilor ani când ieșeam în țări occidentale (după 1990): îmi xeroxam cu aviditate cărți, studii, partituri, căram kilograme de hârtie înapoi la București, cumpăram câte CD-uri îmi permiteam. Nu citeam tot, nu ascultam tot, important era să am, să posed acele surse. Astăzi sunt la puține click-uri distanță de enorme resurse electronice. Înseamnă asta că scriu mai ușor? Nu. M-au păcălit vreodată informații culese de pe internet? Sigur că da. Am învățat să le filtrez? Neapărat. Toate acestea mi-au schimbat esențial stilul de lucru, dar cel mai important este accesul la informație.

E prea multă muzică în lumea noastră?

Nu, niciodată. Situație imposibilă!

carte 1 carte 2

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *