Cum l-am „cunoscut“ pe Regele Mihai I

Cred că am auzit prima dată de regele Mihai (să fi fost prin 1985-1986?) de la bunicul meu patern, care îmi vorbea – cu accentul lui inconfundabil de Vlaşca – despre regile (care încă era pe tron când sergentul major Gheorghe Vasile servea în armată). Bunicul era şofer, delegat pe lângă Marele Stat Major. Fusese şi cu nemţii, şi cu ruşii. Atât cât îmi pot aminti (aveam vreo 10 ani), imaginea bunicului despre rege era neclară (prin 1945 a fost rănit şi a zăcut în spital luni de zile, pierzându-şi practic o mână, care a rămas inertă). Mihai nu-i apărea ca şef de stat (el îi reţinea doar pe Ion Antonescu şi pe Gh. Gheorghiu-Dej). Poate se şi autocenzura.

Ceva mai multe am aflat prin 1988-1989 de la radio Europa Liberă (aveam un radiocasetofon mai acătării şi tata îi şi agăţase, cred, o sârmă ce ducea spre fereastră). Abia acum puteam să îmi fac o idee despre cam cine a fost Mihai I. La şcoală nu fusese chip să aflu ceva mai mult; chiar negativ (astfel încât să întorc totul pe dos, cum făceam cu revista Cutezătorii, pe care o mâzgăleam atribuindu-le celor doi Ceauşeşti vorbe indecente, autoacuzatoare). Îmi aduc aminte de un soi de vagă propagandă antimonarhică, dar spusă fără convingerea activiştilor de partid, şi care nu îl viza neapărat pe regele Mihai. Nu atât profesoară de istorie excela, cât cea care preda o materie stranie numită Constituţia RSR. A venit 22 decembrie 1989. Ai mei părinţi citeau constant România liberă, mai ajungea la mine şi revista 22. Aveam deja 14 ani; ştiam ce se petrece în Piaţa Universităţii. Am asistat ca mulţi (îngrozit, deşi de la distanţă) la ororile din 13-15 iunie. Foarte repede am ajuns să îl detest pe Ion Iliescu pentru tot ceea ce făcuse. 25 decembrie 1990 – alungarea regelui din ţară – era doar o prelungire „firească“ a poziţionării din primăvara-vara aceluiaşi an. Până prin decembrie 1989 eram împărţit, îmi plăcea şi geografia, şi istoria. Cred că tot acest interval (decembrie 1989–decembrie 1990) m-a decis să urmez istoria (chiar dacă biata mama îmi mai sugera din când în când o facultate mai de viitor, ASE sau altceva). Momentul 1992, venirea regelui în ţară de Paşte, m-a emoţionat, dar nu eram chiar un monarhist înflăcărat. În afară de articole istorice din ziare, de presa istorică de popularizare în liceu nu prea citeam altceva despre monarhie (nici lucrările de specialitate nu prea apăruseră; defilam în mare parte cu istoricii formaţi sub naţional stalinism, iar alţii – profesionişti – nu prea apăruseră).

La Facultatea de Istorie am ajuns în octombrie 1994. Prin forţa lucrurilor, la secţia de Contemporană, supravieţuiseră încă profesori cu partis pris republican sau proantonescian. Antonescianismul a fost mult timp o maladie istoriografică fără leac. Raportul final al Comisiei Wiesel a reprezentat un moment de cezură. Rând pe rând au defilat prin faţa noastră, a studenţilor, profesori precum Ioan Scurtu, Gheorghe Ioniţă, Ion Alexandrescu, Constantin Hlihor, Vasile Budrigă (care nu îşi ascundea orientarea comunistă). Încercau o reconvertire profesională, şi sub presiunea de după decembrie 1989, nu întotdeauna cu succes. Lucian Boia i-a descris destul de corect (v. cartea despre Istorie şi mit în conştiinţa românească) pe unii dintre ei (îndeosebi modul lor de raportare la monarhie). Datorită lui, a profesorului Dinu C. Giurescu (care nu trebuie confundat cu cel care apare de câţiva ani pe ecrane comentând viaţa politică) şi lui Adrian Cioroianu cred că mi-am format o imagine mai clară, mai onestă, despre trecutul postbelic, inclusiv despre monarhie, despre Mihai I.

Eram vag promonarhist, dar încercam să fiu obiectiv şi onest. În jurul meu (anturajul anticomunist, proregaliştii consecvenţi etc.) se tot spunea că regimul politic postdecembrist este ilegitim, căci forma de guvernământ nu a fost decisă explicit, printr-un referendum tematic, la care să se stabilească dacă România va fi republică sau monarhie constituţională. Îmi pare rău: cred că la 8 decembrie 1991, dacă erai cât de cât informat, ştiai despre ce este vorba. Puteai respinge Constituţia (republicană) propusă de Ion Iliescu şi majoritatea lui parlamentară. Sigur, propaganda comunistă a făcut ravagii timp de patru decenii. Dar nu a fost numai atât. Astăzi, judecând obiectiv, singura şansa de revenire la monarhie ar fi fost în decembrie 1989–ianuarie 1990, în acele momente de confuzie. Mai mulţi istorici chiar au judecat contrafactual şi au pus întrebări: ce s-ar fi întâmplat dacă la finele lui decembrie 1989 regele Mihai urca în avion şi descindea la Bucureşti/Otopeni?

În acelaşi timp, eu mi-am pus întrebări – stârnit şi de asocierile care mi se păreau stranii (inclusiv sub impactul dezvăluirilor de presă): Radu Duda (devenit Alteţa Sa Regală); Dinu Patriciu (pe care l-am regăsit şi eu ca personaj istoric (în documentele Secţiei Propagandă şi Agitaţie); în fine, Ion Iliescu şi Adrian Năstase; în 2001 cred că am fost un pic stupefiat de ceea ce se întâmplă (reconcilierea istorică – i s-a spus); ceva mai mult în 2003 când, dacă reţin bine, regele Mihai i-a înmânat premiul revistei VIP – Omul anului – lui Însuşi, Adrian Năstase, premierul autoritar al României. N-am crezut o iotă din povestea cu trenurile pline de tablouri repetată obsesiv de propaganda fesenistă, mai ales în anii 1990. Trebuie discutat calm, cu spirit critic, fără inflamări, cu toate documentele pe masă ceea ce s-a întâmplat atunci, mai ales între noiembrie 1947 şi martie 1948. Totul trebuie interpretat critic (inclusiv mărturiile orale ale regelui Mihai).

Cred că am încercat mereu să trec totul printr-un filtru critic. Inclusiv atunci când m-am asociat unei comisii pentru adevăr (Comisia Prezidenţială pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România) menită să ofere probe – într-un raport final – pentru condamnarea regimului comunist. În Raportul final regele Mihai I este un personaj care apare în mai multe rânduri. Între „principalele acţiuni criminale“ ale regimului comunist (pentru care Comisia cerea condamnarea acelui sistem) se număra şi „distrugerea continuităţii constituţionale a statului român, prin lovitura de stat din 30 decembrie 1947, care a dus la abdicarea forţată a Regelui Mihai“ (vezi Raport final, editori: Vladimir Tismăneanu et al., CPADCR–Editura Humanitas, Bucureşti, 2007, p. 774).

În mesajul său către Parlament, la 18 decembrie 2006, preşedintele Traian Băsescu a preluat afirmaţia din raportul final. El a înfruntat curajos urletele lui Corneliu Vadim Tudor et al. Însă cred că nu a internalizat mesajul profund al raportului final (care susţinea că, în fond, România comunistă nu a trecut printr-o destalinizare reală, că natura totalitară sau ethosul totalitar s-a păstrat până în decembrie 1989). Ei bine, preşedintele, la doar câţiva ani după 2006, a ales să decupeze primii zece ani ai lui Ceauşescu sugerând că succesorul lui Dej ar fi putut să rămână un preşedinte de seamă dacă rămânea la putere doar un deceniu. Era un prim avertisment pentru mine că într-un fel s-a folosit de Comisie, şi încă într-un mod cam cinic. Iar confirmarea am avut-o poate când, în 2011, Traian Băsescu a comis o mojicie fără seamăn prin celebra şi nefasta declaraţie privitoare la regele Mihai, văzut ca „slugă la ruşi“ şi „trădător de ţară“. Un act de grobianism. Am avut un gust amar; inclusiv pentru că afirmaţia duhnea de la o poştă de proantonescianism (nu mai zic că ea trăda şi socializarea politică sub zodie comunistă şi fesenistă a lui Traian Băsescu). Într-un fel, odată cu acest derapaj, era vădit eşecul simbolic al unor intelectuali reputaţi de a transfera cunoaştere, bun simţ istoriografic şi asumare integrală a unui trecut către un politician, şeful statului. Condamnarea oficială a regimului comunist, în decembrie 2006, a avut efecte concrete până la urmă, nu a rămas ceva simbolic, dar pentru mine eşecul din 2011 a rămas profund întipărit în minte. Acum, la 5 decembrie 2017, regele Mihai a trecut la cele veşnice (nu a trecut în nefiinţă, cum spun unii, destui. Sorin Ioniţă a lămurit, cred, lucrurile). Dumnezeu să îl odihnească în pace pe cel dispărut! Şi să îi ajute pe istorici să reconstituie onest atât istoria secolului XX, cât şi biografia celui care a fost ultimul rege al României.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *