Crăciunul celor singuri

Pentru că nu sunt toți cuprinși de frenezia din jur, pentru că nu toate luminițele și colindele aduc voioșie și nici vata de zahăr și vinul fiert nu funcționează întotdeauna ca panaceu pentru singurătate. Pentru că nici sclipiciul omniprezent sau urmele de zăpadă nu exclud din gânduri un tablou al însingurării și nici măcar reclamele motivaționale sau insistentele îndemnuri de a dărui și de a fi mai bun. Poate pentru că asta pretinde de fapt spiritul Crăciunului, o ieșire din firea de zi cu zi, niște momente ale superlativului când te fericești de tot și de toate, când trebuie să scotocești adânc în propria-ți ființă să livrezi către semeni surplusul ăla de bunătate de care n-ai fost capabil tot anul, când trebuie să îți pulseze altruismul prin toate venele și imaginea Moșului gras și zâmbitor să te bântuie la fiecare pas. Un imperativ fără dubii către deschidere, către empatie și sporovăială, către gastronomice și savori ambițioase. Că asta implică – în fond, ce-ar fi Crăciunul fără scorțișoară și fără cozonaci și clinchete de pahare? – o zi banală.

Firește, nu toată lumea e năpădită brusc de religiozitate, bietul prunc se naște doar pentru unii, pentru cei mai mulți locul lui în imaginar e ocultat de figura haioasă a unui ren de sub un brad. Nici colindele nu mai aliniază sufletele la unison și nici n-au cum. Nu toată lumea rezonează la bradul lui Fuego. Unii visează cu căștile la urechi la Crăciunul trist al lui Bon Jovi. Ce faci de Crăciun? e chestiunea cu care te cam lupți, pentru că ar trebui să îți forjezi imaginația până la dureri de cap, altfel riști să irosești în anodin frumusețe de zi. Și peste timp te întrebi aiurea de Crăciunul anului x, în care tu pur și simplu ai ratat. Și brusc s-a crestat istoria ta cu episoade în care ai parcurs timp ca prostul, în loc să-l petreci întru bucurie. Și sincopele nu au loc în galeria amintirilor frumoase. Sau, mai disperant, știi ce vei face de Crăciun. Și știi și unde și cu cine și ce culoare au globurile de pe ramuri și câtă maioneză pui în bolurile de pe masă. Ba chiar intuiești și discuțiile despre politică, despre programul îndoielnic de la televizor, filmele pe care le-a mai stocat cineva sau despre excursiile early booking contractate din timp de familiile prevăzătoare. O rutină mai șlefuită ridicată la rang de sărbătoare prin conses tacit. Există și varianta în care știi ce nu vei face și aici fronda zburdă ca o copilă cu plete rebele. Și urmează o litanie în care sigur nu-ți trece prin cap să ieși pentru niciun fel de comision, în care uiți de cele casnice și domestice că te consideri un privilegiat căruia i se cuvine cine știe ce. Și da, există și situația tristă în care nu unii nu pot alege și nici nu știu și nici nu problematizeză. Iau pur și simplu ce li se dă. Dacă li se dă. Și cei care nu conștientizează de fapt că e o zi specială există și ei. Cei de care te ciocnești în stațiile de la metrou sau prin ganguri obscure și nu îți dai seama dacă înjură sau îngână afon un colind. Dar Crăciunul e pentru toți – bătrâni, copii orfani, alienați, vagabonzi…Devin  toți, după stare,  doar decupaje dintr-un imens colaj al însingurării de sărbători, potențat de un îndemn media care insistă că nimeni nu trebuie să fie singur în aceste clipe. E tot Crăciun și pentru cei care aleg să se sinucidă în aceste zile în care toți își potențează fericirea. Sau să se despartă, sau să se împace, sau să plece sau să revină. Pentru că nu toți pot prinde la unison frecvența asta bucolică. Și zilele extraordinare implică gesturi extraordinare.

snow

Și nici nu contează cât e fericire pură, bucurie indusă sau ritual. E un mimesis generalizat și seducător în fond. Fotografiile de Crăciun sunt superbe, pentru că, nu-i așa, toată lumea zâmbește în fotografii. Nimeni n-a pretins vreodată sinceritate la pachet cu veselie.  Pe străzi vezi adesea o lume demnă de măștile lui Ensor, în care fiecare e exaltat, ridicol, grotesc și fascinant în doze și în combinații proprii. Dar e mișcare, e cinetică tot peisajul: oamenii gesticulează, luminițele se aprind și se sting,  Moșul vine și pleacă, călușeii se învârt, colindele se repetă obsesiv, târgurile prezintă aceeași uniformitate anuală și fiecare simte obsesiv că, într-un fel sau altul, trebuie să intre în tablou, să se miște. Și chiar dacă singurătatea n-are loc la lojă în acest tot spectacol, stă și ea cuminte pe o strapontină. Ea stă, nu pleacă. Și tot obsesiv stă. In fond, nu contează dacă reușești sa nu să te racordezi la frenezia generală. Cu sau fără tine, Rudolf își continuă drumul printr-o zăpadă atemporală.

Un comentariu

  1. Un discurs elegant. Plin de sensibilitate.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *