Tovarășa Singurelu: Cinci întrebări pentru Dorin Radu

LaPunkt: Tovarășa Singurelu este romanul dumneavoastră de debut. Este un debut târziu, dar este unul reușit. Practic ați ars etapele formării ca scriitor… sau cel puțin asta este imaginea publică. Am vrea să ne spuneți câteva lucruri despre perioada dinainte de Tovarășa Singurelu, despre parcursul dumneavoastră profesional până să deveniți scriitor!

DorinRaduDupă cum spuneam și la Bookfest m-am apucat de scris pe la 40 de ani. Până atunci nu m-a tentat, dar cred că nici timpul nu mi-ar fi permis. Am scris, totuși, înainte de a trimite manuscrisul editurii Datagrup din Timișoara 15 nuvele, o piesă de teatru și două romane. Dar nu mă gândeam să public. Scriam doar pentru plăcerea de a scrie. Primul manuscris trimis unei edituri nu a fost Tovarășa Singurelu. A fost o altă carte, în cadrul unui concurs de romane polițiste trimis editurii M.A.I., Chefe și Zefelin. Este mai degrabă un roman polar (negru) și poate de aceea nu am reușit să obțin decât locul III. Am trimis, prin 2016, și o nuvelă la un concurs organizat de Revista Memoria Slovelor din Vâlcea. Nuvela Metrix s-a clasat, ca un făcut, tot pe locul III. Abia după aceea am hotărât să trimit la câteva edituri manuscrisul Tovarășa Singurelu, la care am lucrat (timpul nu mi-a permis) 4 ani. Așa am avut șansa să fiu – culmea! – sunat de domnul Claudiu T. Arieșan, Directorul Editurii Datagrup din Timișoara, un clasicist cu preocupări moderne, în prezent Conf. univ. dr. la Catedra de Filologie Clasică din cadrul Universității de Vest Timișoara.

În privința parcursului profesional pot spune că am lucrat în poliție timp de aproape 25 de ani, fiind absolvent al Academiei de Poliție. Ce am trăit aici m-a insipirat mult cu privire la conturarea unor personaje regăsite și în Tovarășa Singurelu (spre exemplu Plutonierul adjutant Beșleagă din satul Comoara, un profesionist în ale miliției – cine a citit cartea știe despre ce vorbesc!). În prezent sunt ofițer în rezervă și lucrez în privat, ca Director executiv la două firme de agenți de securitate.

LaPunkt: Cei care au trăit în perioada comunistă regăsesc, fără îndoială, multe lucruri cunoscute în Tovarășa Singurelu. Pentru cei care sunt prea tineri să fi experimentat comunismul, Tovarășa Singurelul este un roman alert, bine scris pe care nu-l poți lasa din mână. De unde v-ați inspirat pentru Tovarășa Singurelu? Cum ați adunat întâmplările din roman? Are la bază fapte și oameni reali sau este numai imaginație?

Mulțumesc pentru aprecieri. Am trăit în perioada comunistă 21 de ani. Am fost pionier (și după cum spuneam și la Bookfest am trăit cu frica de a nu fi făcut pionier în prima serie), am fost membru al Uniunii Tineretului Comunist (U.T.C.), iar la 18 ani m-am înscris în Partidul Comunist, fiind unul dintre cei 4,5 milioane de membri de partid. Nu am zăbovit mult, pentru că în 1990 partidul a fost desființat, după cum se cunoaște. Nu pentru politică sau convingeri politice m-am înscris. Nu cunoșteam o altă alternativă de a reuși să fac ceva în viitor. Încă de pe atunci gândul meu era să devin ofițer. Pentru asta se impunea să fii membru de partid. Am participat la ședințe de partid și am avut ocazia să discut și cu mulți membri ai P.C.R.. Am rămas uimit de cât de fals era totul, dar am avut șansa să acumulez niște experiențe. Am locuit o perioadă scurtă în Turnu Măgurele. Trecusem prin școala de muzică și știam să cânt la mai multe instrumente. Am format o (mică) trupă de rock și așa l-am cunoscut pe un anumit tovarăș de la U.T.C.. Se ocupa de cultură. Din câte am aflat, ca pregătire avea doar școala profesională și ceva școală pe linie de partid. M-a uimit însă influența pe care o avea în societate. Cu el am povestit mult despre clasa muncitoare. M-a marcat ura pe care o avea pentru intelectuali. Am încercat să speculez acest aspect în carte. Tot la Turnu Măgurele am avut ocazia să fac parte dintr-un grup de tineri intelectuali (sora mea fiind profesoară de română). De aici m-am inspirat cu privire la modul alternativ de a trăi în acea perioadă pe care oamenii și-l construiau, pentru a reuși să se adapteze regimului. Am prins vremea în care curentul electric se oprea, am stat la cozi, m-am descurcat greu în Turnu Măgurele fără cartelă de alimente (mâncam prin autoserviri), am înghețat – la propriu – în apartament, dar am ținut să redau, în mod obiectiv, ceea ce am trăit cu toții, și rău și frumos.

Îmi amintesc cu plăcere că o formă de rezistență era umorul, care este prezent în această carte de la prima până la ultima pagină. Acțiunea se desfășoară în anii ’80, una din cele mai grele perioade ale comunismului din România, locul este județul Teleorman. Am ales județul Teleorman pentru că, după cum am precizat, am trăit câțiva ani acolo. Am auzit despre activitatea Prim Secretarului de Partid de la nivelul județului, a Secretarului U.T.C. și a altor activiști de partid, am cunoscut intelectuali și deopotrivă muncitori, însă personajele și întâmplările, în cea mai mare parte sunt fictive. Ca să exemplific, Tudorică Ceferistul este unul dintre puținele personaje reale din carte. Cei care au trăit în acea perioadă la Turnu Măgurele știu despre cine vorbesc. Dar aș vrea să subliniez că atunci când scriu plec întotdeauna de la întâmplări reale și pe parcurs intervine și imaginația.

Simplificând, prin parcurgerea cărții, sper ca cititorii să se poziționeze în una din cele două tabere, așa cum le-am gândit. O primă partidă ar fi a celor care au prins perioada comunistă. Aceștia își pot reaminti cele întâmplate în anii ’80 (dar și în anii ’50 sau anii ’60), cu bune și rele. O a doua partidă ar fi a celor care sunt născuți după 1990 sau aveau vârste fragede în 1989 care, la rândul lor, pot participa la o interpretare, pot vedea o radiografie a societății românești din acele timpuri, pentru o lecție de istorie.

Cartea o recomand și politicienilor sau celor care vor să facă în viitor politică. De ce? Pentru că mulți vorbesc despre perioada comunistă în necunoștință de cauză. Mulți vorbesc despre perioada comunistă ca despre ceva dezastruos (așa cum a și fost) însă neglijent, repetând aceleași greșeli pe care le-a făcut și generațiile din prima jumătate a secolului trecut. Spun asta pentru că socotesc că atrocitățile perioadei s-a născut și din ură, din sărăcie, din lipsa grijei pentru educația oamenilor și mai ales din nepăsare. Dacă se va trăi așa, întotdeauna vor fi suficiente persoane care, în contexte politice internaționale complicate, se vor unii și vor construi canale cu alții. Să nu uităm faptul că prea puțini oameni din generația anilor ’80 au crezut că sistemul comunist se va prăbuși. Nici comuniști nu au înțeles că foamea, frigul sau lipsa libertății vor strânge suficienți oameni pentru a îndepărta un astfel de regim.

LaPunkt: Ați spus mai înainte ce este în spatele firului narativ. Acum vreau să-mi povestiți cum se scrie un roman, sau mai precis, care a fost, în cazul dumneavoastră, drumul de la ideea romanului și până la punerea lui in cuvinte? Dacă cineva ar dori să se apuce de scris literatură la ce ar trebui să se aștepte?

Pot să vă spun cum procedez eu când scriu. Îmi vine în minte o temă. Nu construiesc romanul de la început până la final. Nu știu exact cum se va termina. Scriu și atunci când scriu, inspirația vine de la sine. Trec de câteva ori peste text. Nu mi-a ieșit niciodată din prima. Asta îmi ia ceva timp. Scriu mult. Tai și modific când nu-mi place cum curge. Mă ajută mult și experiențele trăite sau cele povestite de alții. Muzica mă inspiră. De cele mai multe ori când scriu ascult muzică.

Nu știu la ce ar trebuie să se aștepte cineva care dorește să se apuce de scris. Dar vreau să spun că atunci când te apuci de scris, pe lângă dorința de a scrie, îți trebuie timp. Nu cred în rețete. Fiecare caz este particular. Un mic sfat aș îndrăzni, totuși. Să aibă curaj!

LaPunkt: În calitate de proaspăt scriitor, aș vrea să îmi spuneți de ce mai avem nevoie de literatură astăzi; mai este astăzi literatura utilă în vreun fel?

Întotdeauna va fi nevoie de literatură, de carte, chiar și în format electronic. Personal prefer cartea fizică. Dacă vreți să sugerați că nu se mai citește, vă contrazic. În România nu se mai citește, poate, ca în trecut. După părerea mea literatura română are unele probleme: nevoia de a fi tradusă într-o limbă de circulație internațională, ar fi cea mai important. De asemena, promovarea.

Eu sunt adeptul romanului clasic și cred că cititorul are nevoie de repere și vă spun asta, atât în calitate de scriitor, cât și ca cititor.

LaPunkt: Aș vrea să ne spuneți câte ceva despre următorul proiect. Bănuiesc că Tovarășa Singurelu v-a trezit apetitul pentru scris. Ce va urma?

Da. Am și alte proiecte. Încerc să promovez celălalt roman finalizat, Chefe și Zefelin și scriu, deja, un altul. De asemnea, îmi doresc să-mi fac timp să mai trec de câteva ori și prin nuvele.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *