Oricât ar părea de ciudat, senzația pe care mi-a lăsat-o cartea lui Daniel Vighi, Mort în Patagonia, apărută recent la Editura Polirom, este similară cu aceea resimțită la parcurgerea romanului Dispariția, al lui Georges Perec. Năucire, ecranare, impas, dezarmare, deconstrucție, negare. Și, ia-o, frate, umil și ipocrit cititor, de la capăt, cu toate capcanele pe care le vei întâlni în cale. Altă soartă nu vei avea. Ca impresie generală, de netrecut cu vederea, romanul nu se citește ușor. Sunt rare momentele când cititorul nu este încordat, de parcă el însuși ar fi membru al echipajului de pe goeletă, în acele condiții grele de viață și de navigație. Daniel Vighi are știința de a-l prinde-n plasă, precum păianjenul pe victima sa. Un aer de ilizibilitate generică angajează narațiunea pe calea unor realități multiple (umane, lingvistice, social-politice, etnografice etc.), din care cititorul se dezmeticește cu greu, ca, la pagina imediat următoare, să cadă-n plasă, din nou. E un joc cu acesta, permanent, e un fel de hârjoană sub patronajul dubletului lizibil–ilizibil. Așa am simțit.
Romanul e cu două desfășurătoare, două aripi narative. Una cunoscută, care face parte din anecdoticul vehiculat, adesea, de autor. Sunt acele povești pe care-i place să le împărtășească. Cu același chef, de fiecare dată. Alta, situată-n necunoscut, cu grade diferite de înțelegere a textului. Îl conduce pe cititor prin lumi neștiute, îl învață cum să trăiască altfel de cum a fost obișnuit prin școală. Cititorul său, conectat la era internetului, navighează cu toți membrii echipajului de pe goeleta ”Speranța”. Romanul său e polisemantic. Navigarea e, în acest roman, pe orice aripă a narațiunii ne-am situa, triadică. Una dintre coordonate surprinde complexitatea limbajului marinăresc, deschizându-se înspre cucerirea unor ținuturi. Aici apar conchistadorii și aventurile lor (Magellan, Columb, Pedro da Gamboa). Altă coordonată e asimilată limbajului informatic, ține de lumea infinită a informațiilor obținute prin internet. A treia coordonată împinge călătoria spre actul propriu-zis al lecturii, e aria livrescului, a tot ceea ce ține de carte.
Aventura prin aceste lumi multiple pornește sub mărul bătrân, în curtea babei Chițorana. Acolo se ticluiește cartea. Patagonia sau țara de la capătul lumii, cum a fost numită, devine pretext al construcției acestui roman. De câteva ori în carte, Daniel Vighi ne bagă-n ceața reveriei provocatoare. Ce înseamnă Patagonia, dincolo de episodul din copilărie, când bunica rostea, la întoarcerea acasă a nepotului, după ore de hoinăreală prin sat, numele acestui ținut îndepărtat, misterios? ”(…) Patagonia – nume de reverie al unui pământ spre care goeleta Speranța apucă să taie valurile, de la țărmurile chiliene ale Oceanului Pacific spre celelalte, argentiniene, ale Atlanticului. Ceea ce e departe e și aproape: ulița Bisericii, vecină cu Economilor – toată viața se petrece aici, și poalele Munților Zarandului pornesc nu departe, de pe Valea Mare a țiganilor culegători de bureți – scrii despre ei din nou, scrii despre sora Sânziana, scrii despre Valea Moratului – aceleași ținuturi ca poalele Munților Hudson, (…).” (p. 77-78) Sau, într-alt loc din carte, cu aceeași fascinație pentru cuvinte, cu aceeași poftă de a le descoperi sensurile adânci sau de a le adăuga altele, mai apropiate de fluxul poveștilor captate-n alte povești, într-un gigantic fuior narativ: ”Cuvântul ăsta ne-a lăsat pe toți într-o pleoșteală specifică preînchipuirii care însoțește expediția fiction, adică haihui, mai spunem că a umbla astfel este o formă de rătăcire. Ehe, Patagonia! Numele unei depărtări haihui, domnilor, acolo ne ducem, pe urmele bleojdelilor fiction. Dorința mea este să fim cu mare luare aminte, ca să nu intervenim deloc în marginile întâmplărilor la care vom fi părtași, dar și martori.” (p. 118) Asistăm cu stupoare de cititor-văndraș la descoperirea triburilor ona și selknam din Patagonia, la descrierea fovistă a atrocităților la care au fost supuse și la alte revelații ale unei călătorii printr-o bibliografie de nișă, incitantă.
Înainte de a fi o pledoarie pentru lectura eliberată de constrângeri, Mort în Patagonia este un roman experimental. Chiar în sensul pe care Zola îl atribuia acestuia, pornind de la medicina experimentală a lui Claude Bernard. Prozatorul e, în același timp, fin observator și experimentator, în aria realităților proxime, imaginare ori virtuale. Romanul său e, cu o sintagmă utilizată de Paul Cornea, ”mișmaș eclectic”. O sofisticat-derutantă țesătură narativă, care-l lasă bouche bée pe cititor, într-o perplexitate demnă de frumusețile cromatice ale marmurei sculptate de natură-n Anzii din Patagonia, la granița dintre Chile și Argentina.
Filonul documentării prevalează. Nu pot trece neobservate multiplele straturi stilistice, lexicale, acea mixtură barocă, fixată pe osatura unui realism hipertrofiat, care va avea ca efect supraaglomerarea pe pagină a detaliilor venite din sfere semantice diferite, o intersectare greu de controlat, halucinantă, de lumi, de personaje, de stări. Termeni ai navigației stau în vecinătatea unor cuvinte înregimentabile la neaoșisme, regionalisme sau la arhaisme, foarte multe, care, la răstimpuri, mută axul gravitațional al textului, reconfigurează permanent traseul, asemenea unui GPS de ultimă generație. Deși textul este secondat de o instanță explicativă, cititorul trebuie să se înarmeze cu, într-o mână, dicționarul lui Scriban, iar, în alta, schița rutelor de navigație propuse de conchistadori. Apare, din această angajată tentație a întrețeserii informațiilor culturale, istorice, sociale, o zonă enciclopedică reticulară, o zonă a rețelelor multiple de semnificație, incontrolabile, supuse deconstrucției, negării. Prin aceasta, prozatorul frecventează, în deplină libertate, formule diferite de scriitură (realismul bine orchestrat în reluarea unor descrieri, stilul Creangă, cu formule tipice de introducere a frazării și cu domoala ei ritmare, decupajul/ colajul de sorginte avangardistă, inserții, parcă, din literatura steampunk etc.).
Cel mai interesant mi se pare a fi trucul prin care Daniel Vighi inserează în textul cel mare, al romanului văzut ca un întreg, fel de fel de ambarcațiuni. Le scoate din bibliotecă, de pe raft, și ele devin poveste. Corveta militară, falnica fregată, galionul impozant, catamaranul, velierul, caravela, caravela valahă, caravela cartonată, goeleta, mătăhăloasa goeletă, luntrița, luntrița valahă sunt ambarcațiuni livrești sau, altfel spus, cărți de mici ori mari dimensiuni, interesante sau mai puțin interesante, scrise în felurite limbi și tălmăcite, unele dintre ele, în română. Ele trec prin apele discursului narativ încâlcit, croit sofisticat, la mai multe noduri marinărești. Fiecare carte citită devine o ambarcațiune-poveste. Prozatorul o ia, pur și simplu, de pe raft sau o caută prin mijloace electronice, o găsește și se-mbarcă automat. Dimensiunile ei variază, în funcție de calitatea informației transmise. Din avalanșa bibliografiei însoțitoare, extragem câteva mostre: galionul impozant Brevísima relación de la deconstrución de las Indias, ”sub comanda încercatului lup de mare Francisco López de Gómara” (p. 132); catamaranul Istoria descoperirii și cuceririi Americii (Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1979); ”Un alt velier folosit la navigația costieră pe nume Saudades da Terra, având la timonă pe Gaspar Fructuoso, nu spune mare lucru despre nevasta Amiralului și despre familia ei.” (p. 142); caravele cartonate (p. 188) ori altele, valahe: ”(…) mai marele caravelei valahe, Patagonezii – oamenii de la capătul pământului, Editura Albatros, 1977.” (p. 407); ”Acest Cassandrino îndrumă luntrița Physiologia Kirschneriana spre locul unde marchizul Auguste de Belloy aranjează scena pentru a reprezenta cu păpuși trase de sfoară primejdiile care-i așteaptă pe marinari dincolo de Marea Ocean, la porțile iadului.” (p. 199); ”Același Pellegrini József se odihnește, practic cucăie (citește moțăie, n.a.) câtă vreme în golf se ivește luntrița valahă Cu Magellan în jurul lumii: relatarea lui Antonio Pigafetta și alte izvoare contemporane, București, Editura Științifică, 1960.” (p. 225); ”(…) corveta militară La Conquête de l’Amérique. La question de l’autre (Éditions du Seuil, 1982), tălmăcită de Pellegrini József sub titlul Cucerirea Americii. Problema celuilalt (Institutul European, 1994), corvetă comandată de contraamiralul de flotilă Tzvetan Todorov, proaspăt avansat la gradul de ”capitaine de corvette”.” (p. 257); ”(…) timonierul Auguste de Belloy, (1815-1871), care a comandat caravela Christophe Colomb et la découverte du Nouveau Monde (…)” (p. 166) și așa mai departe, într-un eterogen port bibliografic la mările și oceanele cunoașterii.
Caravela reapare după vreo 18 pagini, la finalul capitolului. Membri din echipajul goeletei Speranța apar în proximitatea acestei caravele, se produce, adică, o aproape reîmbarcare sau, mai bine zis, o poftă de repoziționare în altceva. E, în acest fragment, depozitată o întreagă artă a privitului îndelung, reflexiv, dar și un exemplu de cum se poate obține efectul de umor natural, subtil, în proză: ”Se agită cei de pe caravela lui Auguste de Belloy Christophe Colomb et la découverte du Nouveau Monde, 1889, câțiva gură-cască de pe chei, printre ei desigur harponierul Henteș Paia, marinarul din cart Isăilă, Moș Spicu de pe bancă de la uliță, care știe tot, ghiță Jugănaru, musul Gigi, zis Furnica, adjunctul Găvruță: toți se holbează la frânele vinciului, dar și la barbotine.” (p. 183) La pagina 204, caravela de mai sus se transformă-n ”mătăhăloasa goeletă”. Ține tot de acel ”mișmaș eclectic” practicat, în cunoștință de cauză, de Daniel Vighi.
Goeletă e un cuvânt poetic. Biblioteca e văzută ca o goeletă. Viața, la fel: ”(…) viața e ca o goeletă spintecând cu prova valurile molcome de pe întinsul Mării Ocean.” (p. 209) Esențiale în actul lecturii sunt pânzele, care mișcă ambarcațiunea în direcția potrivită, așteptată, sau o scufundă, pe timp de furtună. Legată de cucerirea unor teritorii, legată de secolele XV-XVII, goeleta îndeamnă la visare, la evadări din clipa cea repede trecătoare. Romanul e ca o busolă care-și caută direcția, acul director se mișcă puternic, se rotește. Urmărim năuci(ți) intensitatea lexicală, tangajul între lumi. Interesant e că, în timp ce citește, în timp ce se informează ca să fie la curent cu toate ce se-ntâmplă-n lume, naratorul, cu tot cu personajele sale, se autodistruge, își șterge urmele trecerii, lecturii, adică. Avem, oare, moartea cititorului, după cea a autorului și a personajului?
Și, iarăși, o demonstrație de frază bine lucrată, à la manière de Daniel Vighi, cu toate ingredientele-n ea, cu muzicalitate și predicații inedite: ”Asemenea lui au fost și triburile araucane din ținuturile Patagoniei spre care se preumblă goeleta Speranța prin oceanele liniștite dintre rafturile etajului al treilea din Biblioteca Centrală Universitară ”Eugen Todoran”, foșnind de timonieri, caravele, porturi, istmuri, balenele in-quarto, in-octavo, in-duodecimo, in-folio, manuscrise, incunabule și, peste toate, faimosul Erdapfel (Pământul măr) al lui Martinus de Boemia, știut și sub numele de Martin Behaïm, cel dintâi glob terestru pictat de meșterul Georg Glockendon cel Bătrân din Nürenberg, glob de pe care lipseau Noile Indii ale lui Columb, cu care, de altfel, Martin Behaïm se va fi sfătuit cu mult înaintea plecării Amiralului din Palos de Frontera, oferindu-i acestuia dovezi că ținuturile Mundus Novus nu sunt vorbe în vânt.” (p. 245)
Toate aceste trimiteri bine documentate, această tentație enciclopedică, evidentă, funcționează à l’envers, în răspăr față de știință și stufoșenia ei. E ca o negare a ei. Replicile sunt pe măsura curajului de a evada în dimensiunile imaginarului: ”De bună seamă că mulțimea receptoare ar putea striga: da’ ce puii noștri ne privesc pe noi ăștia, cine sunt, că ne-ai buiguit de cap, ce fac și ce vor aceștia toți cu luntrițele lor? La asemenea aprige strigăte ale cititorilor doritori de mai multă limpezime narativă, căpitanul Ahabu intervine cu înțelepciunea pe care i-o știe tot natul și le zice otova, ca în cazul muncii de la om la om pe care o cerea la ședințele de partid din raionul Lipova tovarășul prim-secretar Drăgoi.” (p. 133)
Vighi e maestru în aceste secvențe gen sinteză, cumva explicative, cumva în logica unui epilog. Sau în cele pur contemplative, cum este începutul capitolului Înaintea plecării, un pilduitor spectacol de păpuși!. E un contemplativ prin excelență, așa cum îl cunoaștem din celelalte cărți. Pentru el, cuvintele au devenit obiect de reală fascinație, ambarcațiunile, la fel, istoria, cu toate ravagiile, incredibilele descoperiri sau doar cu fragilitatea unor pulsații de moment. În sala 201, în timp ce privește îndelung parcul din fața universității, le furnizează studenților o definiție interesantă pentru mise en abîme. Aceasta ar putea fi chiar o descriere a romanului Mort în Patagonia: ”(…) se smulge din reverie chiar în vremea când le spune despre mise en abîme – un fel de sfânta-sfintelor în hermeneutica literară, o jucărea filologică din seminariile breslei, o sintagmă – altă jucărea seminarială – inventată de André Gide cu urme medievale rămase din jocurile simbolico-semantice ale heraldicii. Mise en abîme este o oglindă care reflectă epic ceea ce se întâmplă, e ca o îngânare, un ecou, o reflectare și o reflecție totodată.” (p. 194-195) Textul său poate fi citit și astfel, dacă urmăm calea din rândurile de mai sus. Ca un ecou. Ca o îngânare. Ca o reflectare. Ca o reflecție.
Dacă scuturăm cartea, rămân acele fraze-refren, recurente, care trimit la lucrurile simple, semnificative ale vieții. Cartea trebuie lăsată să se așeze în ființa/ mintea cititorului, pentru a fi înțeleasă. Poate fi citită și ca un imens velier-ecran de computer, albastru ca marea, ca oceanul, cu, în josul paginii, zeci de ferestre deschise în care riști să te pierzi. Intri în una, ieși din alta, apar inerente desincronizări, defazări. Prin aceste ferestre, portaluri, unele informații se pierd, altele câștigă teren, într-o aiuritoare goană după cunoaștere. Cele două laturi coexistă: biblioteca-goeletă, cu tot ce ține de informația tradițională, culeasă din cărți și navigarea pe internet, într-o proiecție infinită de lumi și de sensuri. Nu mai pare paradoxală, astfel, alipirea, pe calea internetului, a unor imagini totalmente diferite: Magellan cu Morgan Freeman, Ion Ghica cu conquistadorul Don Pedro Sarmiento de Gamboa, mănăstirea Radna cu strada Goeleta Speranța ori cu Observatorul Astronomic. Cum se îmbucă toate planurile narației? Vighi așază semnificațiile de adâncime și de suprafață, ca pe niște solzi de pește. Interesantă această tehnică de a zgâlțâi comoditatea cititorului. Cu cititorul se întâmplă cele mai incredibile lucruri. El este ținta. Îl scoate din coconul său, din fotoliul în care-și duce veacul. Cititorul său poate fi unul totalmente naiv sau, la polul opus, unul elevat.
Văndrași-cititori, expediționari-văndrași, ”cititorul-văndraș (citește explorator)”, cititorii-expediționarii-văndrălăi, cititori-văndrași-navigatori, meșterii filologi-mateloți îi numește autorul pe cititorii săi. Nu se mai satură să privească vecinătățile cuvintelor, să vadă ce familii au ele (vandra, văndrăli, văndrăleală, văndraș) și ne atenționează ca un dascăl: ”Vedeți bine că văndrăleala din romanul de față este și una prin cuvinte, nu doar prin istorii și ținuturi. Și, cum singura posibilitate de a văndrăli prin lume pe care o are la îndemână Ahabu este cetitul la vreme de seară, chiar asta se va petrece în romanul de față: o expediție prin văndrăleala lecturii.” (p. 12)
Sala 201 sau cea de lectură de la BCUT se transformă în ambarcațiune. Studenții devin vrednici navigatori. Confecționează referate-cabotaj sau referate-debate-cabotaj. Căpitanul Ahabu, alias Daniel Vighi, e la comandă, învârte cârma. El e un alter ego al instanței narative (care, dincolo de trimiterea la căpitanul Ahab, din Moby Dick, citit invers, aduce a sunete exotice, tribale, patagoneze; căutând pe internet noima lui, dăm peste numele unui cântec interpretat de artista gospel africană Bahati Bukuku). Ahabu are, așadar, rezonanță exotică, onomatopeică, imită limba băștinașilor din Patagonia. Mă aflam alături de Daniela Rațiu, în librăria timișoreană ”La două bufnițe”, înainte de a începe prima lansare a cărții, din septembrie. Pe fundal, o muzică tribală, cu sunete enervante, guturale, repetate, cu ritmuri tenebroase, primitive, care ne împiedica să conversăm. Bruiajul acesta fonic apare, din când în când, și-n roman. Nu e nimic linear. Totul e imbricat, alambicat, spiralat și foarte lung. Personajele, membrii echipajului goeletei Speranța, adică, poartă nume ciudate. Sunt vii (Ishmael-Macek, părintele Mihail Flasc-Țârcodava, contesa Antonia Buhuș de Șiria, Chițu-Vasilică-Ieșit-la-Șpațir-cu-Tușa-Creața, musul Gigi etc.) sau, nici mai mult, nici mai puțin, decedate, cu sau fără cripte în cimitirul Radna (Pellegrini Benita, cu fundițe și pălărie, Pellegrini Karolyne, Somogyi Aladar, Somogyi Aladárné, Vasetz Pal, Vasetz Palné, nostromul Păntălie, cambuzierul Mermelegu etc.). Ele se asociază unele cu altele, au funcții bine delimitate în roman, de la care nu se abat defel. Din când în când, ca la armată, sunt numite din nou, reînșirate în fața cititorului, ca pentru a nu interveni uitarea. Nu te atașezi de ele, chiar dacă-s tare necanonice, chiar dacă patrulează obsesiv prin paginile romanului.
Vighi scrie, pe unele porțiuni, ca semioticianul Umberto Eco (textul său poate fi privit/ citit și ca un imens spațiu al lenevelii/ moleșelii, dar și al afirmării lumilor multiple), chiar și-n maniera lui Jules Verne. Scriitura sa densă și, adesea, elitistă-n abordare, nu lasă loc respirației. O hartă a romanului ar putea fi trasată. Timișoara ar figura în centru, pentru că acolo avem casa de lângă Observatorul astronomic, biblioteca universitară și facultatea de litere, cu studenții ei. De acolo se ramifică Lipova, mănăstirea Radna, satul Parța, mănăstirea de la Cebza, Caransebeșul și alte localități. Tot de aici, începe periplul spre Portugalia, Lisabona. Conchistadorii, Magellan, Columb și Gamboa sunt legați de această țară. S-au născut acolo sau, la un moment dat, se stabilesc pe acele ținuturi. Strâmtoarea Bosfor, Marea Marmara, insulele Capului Verde, coasta Sierra Leone, Țara Focului, Insula Paștelui, impresionanta deschidere spre mări și oceane, toate se leagă-ntr-o neașteptată spațio-temporalitate. Multiuniversurile și spațio-temporalitatea lui Albert Einstein îi dau de furcă autorului, care se vrea, mai degrabă, în postura de martor decât în aceea de participant direct la evenimente: ”Adică lumea ar avea atâtea universuri câte posibilități de preschimbare avem noi, sau oricine altcineva, în lumea din trecut. Așadar, grija noastră în călătoriile pe care le vom face este să ne ferim să schimbăm faptele trecutului care ne-ar putea duce într-un univers megieș, că ne-am pierde și noi și ai noștri – rude, prieteni, fapte și vieți – în hățișul universurilor care sunt mai multe decât toate firele de nisip din mările pământului.” (p. 117)
Există în roman câteva simboluri tari. Unul dintre acestea este CEAȚA sau, cu un termen neliterar, BURAGĂ (ca echivalent al opacizării textuale, al ilizibilului, al nonvizibilității, dacă vorbim de ceață ca fenomen natural): ”(…) toată lumea să poftească pe dunetă, sala 201, etajul doi, pentru aprofundări seminariale menite să risipească ceața și să crească vizibilitatea cititorului.” Cu tangență pe metafora cititului și a înțelegerii lucrurilor, a vieții, în ultimă instanță. O cvasimetaforă a înțelegerii și interpretării. Repetarea cuvântului ceață cu obstinație, în tot romanul, are capacitatea de a înscrie textul într-o formulă de literaritate cu spectru larg. ”Pătrundem cu toți în liniștea mormântală, ceață, pinguini, foci, ce vreți, aia aveți, prin apele înghețate din preajma stâncilor barbare de la Cabo de Hornos din Țara Focului, am ajuns deja, putem din lipsă de răbdare, trebuie să străbați totul ca să ajungi aici, nu departe de Ushuaia, capitala provinciei celei mai sudice a lumii civilizate.” (p. 91) Timonierul Ishmael Macek către căpitanul Ahabu, în timp ce raportează alte coordonate ale expediției, folosește ca echivalent semantic pentru ceață, regionalismul buragă: ”– Urâtă buragă aici la capătul lumii, zice.” (p. 245)
Daniel Vighi e poetic până-n măduva oaselor. Textul, de la frazarea ritmată-n tonuri calde până la insulele de contemplare și introspecție, e o demonstrație de cum se obține efectul de poeticitate pe suprafețe ample de narație. Secvențele recurente, nu puține la număr, acel ecou narativ, chiar și neîncetata reluare a listei cu numele personajelor care alcătuiesc echipajul, funcționează ca niște noduri (marinărești) de poeticitate. Un tablou al păsăretului exotic ar putea intra la categoria expresivității neîndoielnice: ”(…) se afla în cabina de lângă timonă și timonier, chiar la prova, acolo sus, unde chirăie în vânt albatroșii de Noua Zeelandă, cei pe nume Chatham, albatroșii regali de sud, cei pe nume Buller’s albatroses și petrelii de Westland.” (p. 30) În oglindă, captarea unei imagini similare, proiectată-n realitatea de azi: ”De acolo sună la comandantul de navă de pe strada Goeleta Speranța, colț cu Piața Vasile Adamachi, în babord Observatorul Astronomic, la prova, sus de tot, mormintele de pe Rusu Șirianu ale familiei lui Ucunuțu, unde domnul comandant stă adesea pe băncuța de lemn dintre gardul de beton al Observatorului Seismologic și crucile de beton ale familiei Ucunuțului și scrutează de acolo întinderile cu valuri largi, cruci, spumă albă, peste care trec în zigzag dezordonat albatroșii de Noua Zeelandă, cei pe nume Chatham, albatroșii regali de sud, cei pe nume Buller’s albatroses și petrelii de Westland.” (p. 31) De fapt, întreg romanul e o punere în oglindă sau în abis a vieții. Viața reală preia însemnele celei imaginare, într-o stranie legătură, într-o imbricare semantică unică în literatura actuală.
Mort în Patagonia, e, grosso modo vorbind, un roman despre scris și citit. Despre cum ni se scriu viețile, filă cu filă. Despre cum alții vin și ne culeg urmele. Într-o infinită mișcare în cerc sau în bătaia unor valuri gigantice. L-aș asemăna cu acele obiecte suvenir, globurile de sticlă umplute cu apă. Se văd peisaje prin ele, la agitare. Când imaginea se calmează, avem acea blojdeală, acea liniște fără rest. O carte despre răbdare și curajul de a înainta prin teritorii de semnificație încă virgine.
