Mihai Zamfir: istoria literaturii ca simfonie critică

“ Scurta istorie. O panoramă alternativă a literaturii române” ajunge la capătul ei. Iar monumentul pe care Mihai Zamfir l-a dăltuit devine vizibil în proporţiile sale clasice ,seducător fiind prin eufonia lui simbolistă. Proiectul lui Mihai Zamfir este un pariu a cărui miză este redeşteptarea acelui instinct al relecturii, în descendenţa lui Matei Călinescu. Tradiţia de la care scrisul său se revendică este aceea, ilustră, a liniei maioresciene filtrate lovinescian. Judecata severă şi perspectiva europeană conferă istoriei sale rigoarea polifonică a unei simfonii critice. Metoda lui Mihai Zamfir uneşte excelenţa hermeneutică a stilisticianului cu sigiliul memorabil al prozatorului artist. Cartea sa este capătul de linie al unei arte a interpretării, dar şi apoteoza unei analize critice care se rafinează, sub impactul rafinării literaturii înseşi.

Acest ultim volum stă sub semnul omniscienţiei melancolice: trecutul interbelic pe care îl convoacă este examinat prin lentila modelată de trauma postbelică. Interbelicul pe care îl reciteşte Mihai Zamfir nu este izolat ca o monadă, ci comunică cu istoria secolului în care este încastrat. Şi chiar dacă Mihai Zamfir alege să se oprească la finele lui 1945, în pragul democraţiei populare, traseul este dus mai departe, în măsura în care vieţile interbelicilor se continuă sub noul regim comunist. Linia de demarcaţie între literatura care se construieşte în libertate şi arta comandată /condiţionată de tiranie este una pe care Mihai Zamfir o trasează cu fermitate lovinesciană. Excelenţa interbelicului decurge nu doar din vitalitatea sa proteică, ci şi din condiţia libertăţii creatoare care îl defineşte. Epilogul dedicat comunismului serveşte ca o linie de acces spre interbelic. Triumful comandoului realist-socialist semnalează debutul unor decenii de planificare prin teroare sau complicitate.

Această abordare de fecundă infidelitate îi oferă lui Mihai Zamfir ocazia de a fi în afara şi în interiorul interbelicului. Criticul devine un narator care se apropie şi se depărtează de personajele ficţiunii sale, iar vocea sa acompaniază tribulaţiile eroilor. Există la Mihai Zamfir o dimensiune tacitiană, de cronicar al căderii şi al curajului, dimensiune care îi permite accesul la acel nivel al complexităţii paradoxale ce înseamnă umanitatea creatoare înseşi. Trauma comunistă, de la interdicţie la închisoare, devine, pentru cei care o înfruntă, ocazia redempţiunii sau a reinventării.Traseele sunt, adeseori, marcate de o extraordinară tenacitate intelectuală. Comunismul şi tăcerea impusă de oficialitate înseamnă, pentru Blaga sau Voiculescu, anii în care identitatea lor se remodelează: postumele devin, în această relectură a interbelicului extins, prezenţa ce luminează, dincolo de cenzură. Pentru Blaga sau Voiculescu, actul de a scrie se emancipează de presiunea imediatului, aspirând la puritatea dureroasă a unei alte lumi, ce nu le va fi accesibilă decât în posteritate.

Interbelicul desenat de Mihai Zamfir este, în ultimă instanţă, nu doar rezervorul din care se extrage seva de energie autentică a anilor de după 1964, ci şi însuşi modelul paideic la a cărui emulare se aspiră, o dată ce zonele de libertate sunt din nou permise. Interbelicul este momentul în care se formulează întrebările şi se instituie modelele, interbelicul este prezenţa în raport de care se poartă marea conversaţie intelectuală din comunism. Interbelicul reconstituit de Mihai Zamfir este prin excelenţă eclectic, mefient în raport de avangardă, dar capabil să ofere o cale de ieşire din prăfuitul conformism eticist al sămănătorismului, de exemplu. Interbelicul, ce nu se poate reduce decât la o sumă de portrete, este regândit prin abandonarea distincţiei, clasicizate, dintre modernism şi tradiţionalism. Interbelicul extins al lui Mihai Zamfir este mult prea fecund şi vital spre a fi încadrat în rigoarea patului procustian.

Şi poate de aceea rândurile de final ale panoramei lui Mihai Zamfir sunt încărcate de o melancolie temperată de optimismul stoic. Ruptura comunistă a avut drept ambiţie ultimă evacuarea din memoria colectivă a interbelicului: de la interdicţii la impunerea realismului-socialist, democraţia populară a aspirat la aneantizarea literaturii de dinaintea ei. Acei ani în care literatura încetează să mai existe, aproape, sunt cei in care proiectul comunist îşi atinge pragul cel mai de sus al intensităţii sale. Dar, chiar şi în acei teribili ani, literatura este dusă mai departe de cei care, în emigraţia interioară fiind, scriu cu tenacitate, ca şi cum ar mai exista un viitor.

Sevele interbelice irigă solul postbelic, în contra voinţei oficiale. Literatura sub comunism obligă la inventarea nişelor în care se poate instala talentul necorupt de pactul cu partidul. Schiţa lui Mihai Zamfir este, aici, afină cu analiza lui Eugen Negrici. În ceea ce are mai durabil şi trainic, postbelicul înseamnă contrazicerea liniei comuniste, prin constituirea unor vaste domenii ale imaginaţiei sau ale memoriei ascunse. Iar ceea ce este cu adevărat impresionantă este puterea tradiţiei interbelice de a supravieţui, în catacombe, spre a reurca la suprafaţă. Educaţia şi sensibilitatea celor care nu sunt creaţii ale lumii noi sunt ancorele în jurul cărora se modelează noi continente. De la “cerchişti”, “albastrosişti” la târgovişteni, trecând prin Noica ,Steinhardt ori criticii din cea din urmă generaţie postmaioresciană, ei construiesc alternativa, în secret şi mai apoi în libertate. “Generaţia pierdută” a unor Dinu Pillat, Constant Tonegaru, Barbu Cioculescu, Alexandru Vona sau Pavel Chihaia este o punte, peste abis. Continuitatea liniei lovinesciene înseamnă, în anii de după 1964, centralitatea criticii literare, iar, în exil, forţa de iradiere a unor Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca.

Simfonia critică a lui Mihai Zamfir convoacă aceste umbre majestuoase, redând actului de lectură potenţialul său hermeneutic eliberator. Proza sa edifică un monument muzical închinat geniului creator şi trăiniciei sale. Melancolia tonului nu exclude vitalitatea încrederii în puterea cuvântului de a dura, peste uitare şi tiranie.

Un comentariu

  1. Dușan Crstici says:

    Cât de multă tragedie există in afirmația „zonele de libertate sunt din nou permise”! După tăvălugul crimelor anilor instalării comunismului, supraviețuitorilor, nu le-a fost acordată libertatea, ci, zone de libertate! În una din ele, a acționat si domnul Mihai Zamfir! Înseamnă că, delimitatorii zonelor de libertate, au fost experți (sau, cum se spune astăzi, au avut expertiză) in trasarea granițelor libertății. Dezarmant de trist! Bulversat de amintirea vieții in zonele de ” libertate”, Dușan Crstici

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *