Când eşti adolescent te doare fix în fund că afară e vânt, că maşinile pot derapa iarna sau că poţi aluneca pe o potecă la munte. Trăieşti tu cu tine, şi puţin îţi pasă de tot ce discută cei care verifică automobilul, vremea, instalaţiile sau geamurile, etc. Când eram în liceu mergeam la Buşteni, până în Valea Albă, iar la un moment dat poteca trece peste o pantă foarte abruptă, pe lângă un copac fix pe marginea pantei. Pe atunci umblam pe acolo noaptea, pe zăpadă de jumătate de metru, cu destul de mult alcool în stomac, şi ne fugăream unii pe alţii pe la ora 1 noaptea pe acolo. Acum mi se face rău doar când mă uit ziua, vara, în josul acelei pante. Nebunie, vom spune acum. Totuşi, chiar dacă e un exemplu extrem, aşa începe.
Toate aceste informaţii despre temperaturi, întârzieri, riscuri de transport, instalaţii, alimentaţie, arhitectură şi multe altele, care ne apasă pe umeri, ne fac la un moment dat să începem să îmbătrânim. Eu cred că aşa se calculează, undeva după 35-40 de ani, iar partea cu căutarea la prostată la bărbaţi e doar un exemplu despre această metamorfoză. De ce începem să ne căutăm, fiecare, de o boală sau risc? Pentru că am îmbătrânit într-adevăr? Sau pentru că a tot trecut informaţia pe la ureche, ca unui adolescent, iar la un moment dat începem să o luăm în serios deşi până acum nu o luam deloc în serios? Si de ce maturitatea înseamnă a lua în serios doar ce poate fi rău, nu şi ce poate fi bine? Şi uite aşa începem să refuzăm să mergem într-o excursie cu necunoscuţi dacă nu ştim unde dormim, câtă cafea e dimineaţa, ce mâncăm, cine vine, ce se face acolo. Refuzăm. Ne oprim, ne blocăm. Iar lumea noastră se opreşte. Întră în patinare. Ne gândim dinainte la toate.
Asta mai ales azi, când am intrat într-o civilizaţie reflexivă, datorită riscurilor atotprezente, după cum spune sociologul Ulrich Beck. Azi devenim mult mai repede bătrâni.
Veţi spune: nu e ok să trăieşti inconştient ca un adolescent, e bine să ţii cont de riscuri. Da, dar faptul că o informaţie care pentru tine era neutră devine caldă, presantă, şi apoi alta, şi încă alta, nu ţine doar de responsabilitate. Tine de ceva mai mult care nu ar trebui să existe, anume de un mecanism descoperit de doi specialişti cu premiul Nobel, Daniel Kahemann şi Amos Tversky. Anume, omul funcţionează printr-un mecanism de regresie matematică a fricii. Regresie la zero. Oricât de mult am scăpat de controlul poliţiei jumate de drum, ne e la fel de frică de control pentru restul drumului. Ne e la fel de frică de accident de avion, deşi a trecut deja jumătate din zbor. Sau trei sferturi de zbor. La fel de frică de orice, deşi până acum mereu am trecut cu bine prin toate. Omul nu contorizează succesele şi reuşitele. Reia frica de la zero. Asta au demonstrat cei doi.
Asta e ceva foarte tragic pentru zilele noastre, când aflăm zilnic un alt lucru nasol care ni se poate întâmpla. Sigur, poate că am cancer la 40 de ani. Dar tragic e că odată ce mi-a fost aruncată ideea, că am cancer sau că o să cadă liftul, ea devine sursă de îmbătrânire în clipa în care încep să pun botul la tot ce ştiu şi tot ce aud. Am văzut asta şi la prima sarcină: trăiam mai mult cu gândul la ce se poate întâmpla nasol în cărţile de medicină decât la mica fiinţă care era acolo şi lovea cu picioruşul de bucurie. Poate că e mult să spun că fiinţa care creştea era ocazia să îmi fie frică de o malformaţie, dar nu e mult să spun că avionul a devenit o ocazie de a-mi fi frică de vreun accident sau o neclaritate în acte la vamă, etc. Or nu e Ok să ajungi să pui răul înaintea vieţii.
Ei bine, e un moment de suspensie, în care toată această bucătărie umană care ne ţine legaţi de obiecte şi legile fizicii şi geometriei ajunge să ne ocupe tot ecranul vieţii. Este, după mine, momentul în care începem să îmbătrânim. Dar e şi momentul în care trebuie, paradoxal tocmai atunci şi poate nu mai târziu, să putem da brusc un sens nou la toată chestia asta care ne apasă. Anume, omul e făcut să meargă dincolo de toate aceste lucruri care i-au ocupat ecranul vieţii.
1. Mai întâi, prin curajul de a risca împotriva legilor fizicii sau experienţei. Cum spune filmul “My Name is Nobody” cu Henry Fonda, “If the risk is little the reward is little”. Nu trebuie să plecăm pe gheaţă fără roţi de iarnă, dar putem să trecem puţin peste propiile limite. Puţin câte puţin. De la caz la caz. Sunt oameni care fac asta, unii în mod extrem. Alţii pur şi simplu merg dincolo de zona de confort, ani de zile, până la sfârşit. De exemplu, unul din modelele mele, Pierre Devant, francezul care a fondat o operă umanitară, în Alpii francezi, şi mergea cu camioane cu ajutoare în toată lumea, unde era nevoie. Omul a stat în depozite şi sus pe camioane până a murit la 87 ade ani în 2013. Se poate aşa ceva, nu cred că a mâncat bio. A trăit bio, adică fără frici şi fără să se teamă să îşi încalce oboseala aşa cum calcă un tir de 40 de tone peste asfaltul autostrăzii.
Sau, alt exemplu mai puţin spectaculos dar la fel de greu de făcut: mama mea, pâna la al doilea sau al treilea copil calcula orele de somn, şi mereu era tristă dacă nu îi ieşea socoteala, de exemplu şase, sau opt orea. Apoi, a decis că nu mai contează cât a dormit: că odată ce s-a trezit, merge înainte, indiferent cât a dormit. Şi nu a mai fost niciodată tristă sau frustrată la acest capitol. Aşa se nasc oamenii tineri. Când decid să nu mai gândească pe cale de consecinţă (nu am dormit destul) ci să facă totalul oricare ar fi el şi să meargă mai departe la ce au de făcut.
2. Şi apoi, mai ales, trecem dincolo de ce ne apasă prin obiceiul de folosi toată această înrădăcinare care ne oboseşte pentru a uşura viaţa celorlalţi. Mai tineri sau nu, nu neapărat mai tineri. Toţi ceilalţi.
Aici e cred adevărata şansă de a scăpa de bătrâneţe. Folosim tot ce ştim şi e greoi pentru noi înşine pentru a uşura viaţa altora. Devenim gardieni ai celorlalţi.
Se pare că numele muntelui Moria unde Abraham a mers să sacrifice pe Isaac înseamnă Providenţă, Dumnezeu va găsi ceva (va avea grijă). Dumnezeu a avut grijă, Abraham a zărit un berbec încurcat în tufiş. Sunt mii de astfel de situaţii în care cei din jur sunt în momente grele, şi dacă ai trecut prin acele momente poţi fi cel care prevede, care are grijă ca cel de lângă tine să nu se rănească, să nu se încurce în propria viaţă. Suntem, în mod normal, unii pentru alţii, Providenţă. Şi nu putem deveni unii pentru alţii Providenţă decât tocmai în clipa în care începem să obosim şi să îmbătrânim. Tocmai când ştim prea multe, în loc să abandonăm ca Cypher din Matrix (“ignorance is a bliss”), putem să ne trezim: să începem să scoatem din tolbă lucruri bune pentru ceilalţi.
Refolosim, deci, totul. Lumea în care trăim e plină de capcane (ai semnat un contract prost la bancă, la garanţia de la computer, ai ales o asigurare nefericită) iar aceste capcane prin care trecem sunt apoi ocazia de a ajuta pe alţii să nu cadă în ele. Nu doar capcane, ci şi tot ce e pierdere de timp, de bani, de energie. Putem refolosi totul. De obicei, asta făceau bătrânii, bunicii. Azi, foarte repede ne luăm multe ţepe, şi foarte repede ştim să ţinem cursuri foarte lungi despre foarte multe ţepe. Ne putem resemna, sau putem să începem să salvăm pe alţii. Viaţa devine, brusc, tocmai acum, interesantă.
Bătrâneţea este astfel momentul în care pentru o clipă te simţi pierdut, adică depăşit de situaţie. Dar, şi tot în aceeaşi clipă, dacă ştii să vezi bine, este momentul în care începi să trăieşti şi să fii util celorlaţi, cam sută la sută din timp. Pentru că până acum te interesai doar de tine sau învăţai doar pentru tine. Forţat sau nu, scoala vieţii din tine devine acum un card de profesor pentru alţii, iar dacă ştii să faci asta cu drag şi tact, mai mult ca un salvamar care intervine brusc dar bine când e solicitat, viata ta va deveni ceea ce treabuia sa devina de multa vreme. O viaţă pentru alţii, o viaţă plină.
Oboseala de care vorbesc este aceea că sunt prea multe de ştiut şi de făcut. Este adevărat. Dar, pentru a ajuta pe cineva, nimic nu e prea greu. Cum spune finalul filmului Lista lui Schindler, cine salvează o viaţă salvează lumea întreagă. Sigur, era acolo o situaţie extremă, dar Schindler este un exemplu pentru noi toţi, chiar şi azi. Şi putem întoarce citatul: nu ajunge o lume întreagă (sau o lume întreagă nu e prea mult) pentru a salva o viaţă. Zilnic, nu e niciodată prea mult tot ce ştim pentru a putea apoi, în funcţie de situaţii, să ajutăm pe cei pe care îi întalnim pe drumul vieţii.
Sigur că după un timp corpul cedează, se linişteşte. Dar curba care începe în minte, pe la 40 de ani, face diferenţa între cei ca francezul Pierre Devant de mai sus, oameni care se mişcă evident mai greu dar rămân mereu tineri şi puternici, şi cei care imediat după 40 de ani încep să devină moşi sau babe cu acte în regulă. Se poate vedea diferenţa. Şi cred că se poate face diferenţa. Tocmai atunci când începi să o vezi. Nu laşi diferenţa să crească, începi să te lupţi şi să înnoţi împotriva curentului. Pare greu, dar numai în această clipă în care vezi diferenţa eşti de fapt pregătit să trăieşti cu adevărat pentru alţii.
