De ce nu fugim în munţi

Să zicem că undeva într-o instituţie există un şef sau un patron care îţi face viaţa imposibilă, şi cineva reuşeste să îl schimbe şi să aducă un şef sau un patron potrivit pentru acea funcţie. Lucrurile astea se mai întâmplă “de la sine”: soarta, pensionarea, un accident. Dar nu întotdeauna lucrurile se rezolvă prin cauze naturale.
İn raport cu aceşti oameni, ce ar trebui să facem, să ne purtăm ca un sihastru? Să fugim în munţi sau la ţară?
Revenirea la starea de sălbăticie nu e o soluţie. Cei care trăiesc la nivel de interese într-o instituție sau companie sunt de fapt adevăratele “animale” ale momentului. Ursul (spunea un om care a stat peste 20 de ani ascuns în munţi) e un gentleman: de fapt omul cel care e trădător, parşiv, ipocrit (a se citi: „poate fi”). Cei care folosesc jocul unei instituţii pentru interese pesonale şi astfel îi tiranizează pe colegii lor de echipă sau de departament – sunt adevăratele animale din lumea civilizată. Iar dacă plecăm în munţi, creştem doar numărul animalelor rămase în oraşe.
Mai degrabă eliminarea lor din funcţie readuce starea de sihăstrie, de normalitate a fiecăruia cu fiecare. Dacă mă dau deoparte şi plec, eu… scap. Dar nu scapă ceilalți. Însă dacă reușesc să dau eu la o parte pe cel care era într-un fel sau altul un tiran, scapă și ceilalți.
Atunci, trecerea mea pe acolo are un sens: am redat normalitatea la 30, 50, 200 de oameni.
Acum mă bucur cât pentru 30, 50, 200 de vieți.
Şi în asemenea mişcări bruște dar mult așteptate stă uneori tot sensul rămânerii într-o instituție: în munţi nu o să trăim niciodată cât pentru 30, 50, 200 de vieţi – uneori într-o singură săptămână istorică, fericită, salvatoare.