Close-up: Eric Rohmer, “ Le Signe du lion”

Debutul de lung- metraj al lui Eric Rohmer din 1962 este, simultan, un poem urban şi un manifest cinematografic. Alături de “ Le beau Serge” şi “ Les 400 coups”, el indică, dincolo de orice ambiguitate, naşterea unei noi sensibilităţi. “( Prezenţa lui Godard în cadrele de film nu este o întâmplare, ci un semn de soldaritate creatoare). „La nouvelle vague” este nu doar o tehnică cool, un artefact cultural la modă.O dată cu Chabrol, cu Truffaut şi cu Rohmer, el devine un ochi care se deschide către lume şi o ia în stăpânire. Modelată cultural de lectura critică a tradiţiei, această artă conferă filmului versatilitatea neliniştitoare a scriturii autentice.

În economia operei lui Rohmer,” Le signe du lion” este mai degrabă o referinţă marginală, eclipsat fiind de tuşa metafizică a capodoperelor de mai târziu. Acea artă a conversaţiei şi a introspecţiei pare absentă la 1962. Ceea ce domină este un sentiment vizual al alienării, o deschidere spre tenebrele urbane, o poetică a descompunerii şi ratării.

“ Le signe du lion”stă sub dublul semn al improvizaţiei şi al hazardului. Muzicianul franco-american Pierre Wesselrin ( Jess Hahn în unicul rol dramatic al carierei sale), este locuitorul acestui purgatoriu boem ce adăposteşte pe aspiranţii la glorie. Este un Paris post-existenţialist, un Paris al profesiilor incerte şi al cafenelelor, un Paris al flirturilor şi al neliniştii, un Paris frivol şi un Paris tragic, un Paris al nopţii străbătute la pas, cu ochii spre luminile magazinelor de pe bulevarde. Astrul care luceşte în universul lui Pierre este destinul: moştenirea îndelung aşteptată, cea care îl va transforma pe boem în miliardar, actul de naştere al unei noi existenţe. Pentru Pierre, viaţa este o aşteptare a inevitabilului. Credinţa sa iraţională şi pe jumătate histrionică în astrologie îi dăruieşte liniştea. Ceea ce trebuie să se întâmple se va întâmpla.

Anticipată şi conjurată, moartea mătuşii are loc,în cele din urmă. Averea fabuloasă pare să fie a sa. Primele ore de după aflarea veştii sunt o explozie dionisiacă, o exorcizare a demonilor şi demonstraţia de agilitate a unui saltimbanc intelectual. Siguranţa lui Pierre este absolută: zarurile norocului au fost aruncate. Dar destinul din “ Le signe du lion” este un destin animat de un duh sarcastic al ironiei. Pierre este doar moştenitorul dezmoştenit de mătuşa sa, în favoarea unui văr îndepărtat. Jocul cu viaţa se reporneşte.

Iar din această traumă se hrăneşte segmentul cel mai puternic şi mai tenebros al filmului lui Rohmer. Expulzat din visul său arcadic, Pierre este aruncat în acest Paris ale cărui străzi şi ziduri îi sunt mai străine ca oricând. În vara pariziană, sufocantă, solitudinea sa este asemeni unei cămăşi de forţă. Ca într-un roman de Hamsun, chinul foamei şi al mizeriei este unicul companion. Bulevardele nu mai au acel aer chic al boemei. Ele sunt populate de automate umane, a căror indiferenţă la suferinţa sa este suverană. Camera lui Eric Rohmer documentează această alunecare în infern, urmează acest drum care nu se mai poate opri, această rătăcire care o evocă pe cea a lui Jeanne Moreau din “ Ascensor al lui eşafod” al lui Louis Malle.
le-signe-du-lion

Bolgiile lui Eric Rohmer sunt bolgii urbane, bolgii care cresc în vecinătatea lumii senine şi hedoniste. Parisul lui Rohmer este pluristratificat ca un infern. Cu fiecare pas, durerea şi degradarea cresc, până la paroxism. Metamorfoza lui Pierre este semnul acestei tranziţii. El este actorul- cerşetor ce joacă, în compania unui ratat locvace, rolul de baron decavat. Ridicolul şi umilinţa succed singurătăţii. Dar singurătatea clovnului este încă şi mai atroce.

Hazardul este, în filmul lui Rohmer, zeitatea ce mişcă pe oameni asemenea unor pioni. Desfătarea sa este contemplarea ruinei şi morţii lor. Departe de peregrinările lui Pierre, vărul său este ucis într-un accident de maşină. Moştenirea este , din nou , a sa. Întâmplarea sa este subiect delicios pentru tabloide, asemeni unui basm degradat şi cinic. Căutat de prieteni, Pierre este regăsit şi salvat.

Dar această salvare, ( survenită prin intervenţia unui zeu inscrutabil), nu are nimic din optimismul unui Frank Capra. Pierre nu este James Stewart din “ It’s a wonderful life!”. Fabula lui Rohmer nu propune o morală optimistă. Ea este inclasabilă şi amorală, asemeni vieţii înseşi. Vitalitatea de final a noului / vechiului Pierre este înşelătoare. Dincolo de milioane, se află aceleaşi ziduri, acelaşi Paris, aceeaşi singurătate. Claustrofobia existenţială este una fără ieşire. ( Ioan Stanomir)

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *