-O, Teodore, Teodore, chiar şi acum, după aproape patruzeci de ani scurşi de la întâmplările acelea, când îţi vorbesc despre ele, încă simt pe limbă gustul amar al înfrângerii, al pierderii, al dezamăgirii, încă mi se înroşesc obrajii de ruşine, încă mi-e inima grea de deznădejde şi pieptul apăsat de vinovăţie! Şi astfel uite cum a pierit deodată şi distanţa pe care mi-am impus-o, ca să vorbesc despre „tânărul Simplikios“, de fapt despre mine însămi, Simplikia, numai la persoana a 3-a, ca în romane, cumva privind-o pe eroina mea doar de la depărtare, fără să mă confund cu ea, fiindcă, deşi plină de simpatie nostalgică faţă de ea, aş avea totuşi şi un pic de superioritate a vârstei şi a timpului scurs! Eu, deci, bătrâna Sambliche, chipurile cea înţeleaptă, voiam s-o privesc de sus pe juna, nechibzuita Simplikia de pe timpuri! Dar se pare că am cedat emoţiei, gloabă neghioabă ce sunt, şi că vârsta adaugă ani, riduri pe faţă, dar nu şi înţelepciune: m-am lăsat copleşită de tresăriri ale inimii celei vechi, tresăriri despre care eram sigură că nu mai există, dar care – iată – nu erau moarte, ci numai dormeau adânc în mine. Şi am redevenit din ce în ce mai mult acea femeie nefericită, văduvită dintr-o lovitură de biruinţa în „istorica“ dispută filozofico-teologică, de iubire şi mai ales de iluziile sale nesocotite. Şi iată-mă-s: acum lăcrimez înaintea ta, dragă băiete, plângând-o şi pe ea de atunci, şi pe mine de acum, şi tot ce am pierdut definitiv dintr-odată, şi tot ceea ce urma să mai pierd, fără să am habar la ora aceea, şi fără îndoială că ai dreptul să mă consideri – la atâta timp depărtare – drept o babă smintită.
Dar ce pot să fac? Amintirile şi simţămintele astea vechi nu vor să piară, ci rezistă, afurisitele, în răspărul timpului care ar fi trebuit să le şteargă, căci altminteri de ce i se spune „neiertător“? Şi când te gândeşti câte alte lucruri, în schimb, mult mai solide, mai vajnice, mai nobile s-au dus, luate de valul aceluiaşi timp! S-au dus, dar, ce-i drept, lăsând brazde de neocolit. Câte nu s-au întâmplat între timp! Au fost războaiele cu perşii, cu vandalii, cu goţii. Nenumărate înfruntări fără rost, purtate degeaba. A fost asediul Constantinopolului din partea hunilor. A fost cutremurul care a doborât cupola bisericii celei Mari din Constantinopol. A fost şi molima, o ciuma teribilă când s-au depopulat oraşele şi s-au pustiit satele. Toţi cei pe care i-am cunoscut pe timpuri, la Atena, au murit. A trecut şi venerabilul Damaskios apa Aheronului ; şi toţi colegii şi prietenii mei dragi, împrăştiaţi care încotro, în tot Imperiul, sunt umbre de mult, care doar în vis îmi mai apar uneori; nici nu se mai ştie unde le putrezesc oasele. S-au dus pe acelaşi drum şi neprietenii: pe rând nemernicul de Zenodotos, undeva exilat prin Cipru, sărac lipit şi cerşind la poarta bisericilor (cu siguranţă în graiul comun şi cu Vocea lui încă boscorodindu-l că nu s-a pensionat la timp), Athanasios şi nepotul lui, Alypios, ambii în exil pe ţărmurile Pontului, de unde nimeni n-a mai auzit de ei. […]A trecut dincolo după un timp şi împărăteasa Teodora şi, în cele din urmă, acum câţiva ani, şi-a dat duhul, hulit de toţi şi Iustinian, care a ruinat Imperiul şi care văzuse deja moartea soţiei iubite, a generalilor săi glorioşi, Belisarios şi Narses. Şi totuşi a murit la timp, ticălosul, şi zeii i-au fost prielnici! Căci un an mai târziu, longobarzii cei sălbatici au năvălit în Italia, anulând câştigul a zeci de ani de războaie şi sacrificii din partea romanilor. Apoi au murit şi ei, pe rând, în frunte cu regii lor bărboşi şi blestemaţi… Iar Şcoala? Am aflat de curând că n-a mai rămas din ea nici clădirea, nici străvechiul măslin al lui Platon, că restul arhivelor şi al bibliotecii s-a furat, s-a pus pe foc sau s-a aruncat, şi chiar Atena nu mai e decât un sat ceva mai mare, unde nu se mai duce nimeni. Şi la ce bun să fi rămas clădirea Şcolii ori biblioteca? Nu se mai citesc nici măcar cărţi obişnuite, necum filozofie. Cultura e pe ducă în întregul său, nici filozofi vrednici de acest nume n-am auzit să mai existe. Dar poate mă înşel, dragul meu, căci nu mai ştiu bine ce se întâmplă pe lume… Oricum, graiul atic, care-l fericea pe caraghiosul de Zenodotos, mai e consemnat numai în câteva bucoavne vechi. Nimeni nu mai ştie să-l pronunţe ca lumea. Atâta pagubă! Au murit deci la grămadă şi bunii şi răii, şi cei mari, şi cei mici, şi cei deştepţi, şi neghiobii. Au murit cei pentru care cultura, filozofia şi artele frumoase mai aveau un înţeles, dar s-au dus de pe lume şi ceilalţi, netrebnicii, care au distrus templele şi au desfigurat statuile şi au urâţit lumea. Moartea a fost generoasă şi democratică. Şi cine mai ştie azi de disputa aceea dintre mine şi Alypios, dintre zeii noştri şi zeul lui, dintre Fiinţa mea şi Neantul lui? Am crezut întotdeauna că am învins atunci şi, în argumente, chiar aşa-i. Dar uite: în fapt, nu învinge tot mai mult Neantul? Nu devorează el acum totul lipsindu-se de orice fel de argument? Nu s-a răzbunat pe mine, pe noi, pe întreaga lume? Nu-i nimicnicia atotputernică şi Fiinţa tot mai pipernicită? Oricum, din toată generaţia mea singură eu am rămas, ultima, uitată de moarte şi zei, plantată aici la marginea deşertului printre cactuşi, unde nu vine nimeni cu lunile – santinelă de prisos numai pentru şacali şi şerpi.
(extras din romanul Lanțul de aur, de Andrei Cornea, Humanitas, 2017)
NOTĂ: ”Lanțul de aur” va fi lansat sîmbătă, 21 octombrie, la Tîrgul de carte de la Brașov, în prezența autorului.
