sufletul meu, ca dintr-o fotografie

Fotografiile vechi mă calmează, îmi dau un indescriptibil sentiment de securitate. Întorc fila unui album dolofan și, cu ochii pironiți în luciul pomeților de altădată, îmi încarc bateriile. Chestiile alea invizibile, unice, în felul lor. Bateriile vieții, care stau pitite în fiecare celulă a corpului meu. E ca și când ai avea schiuri nautice și te-ai lăsa purtat de ape, cazi, de foarte multe ori cazi, așa e orice început, dar, după căderi multiple, succesive, urmează eliberarea de stres, ești în lumea ta, semeț pe muchia schiului, cu fruntea în zare, sfidând canonul, de orice fel ar fi el.

Vorbesc despre fotografiile-obiect de studiu, arhivate în albume masive, puțin prăfuite, greu de ținut într-o mână, cu foi delimitatoare, subțiri și cerate. Fotografii pe care le poți muta dintr-o palmă într-alta, de pe scaun pe-o noptieră rebelă. Pe care le poți pune în ramă, să nu se uzeze, fotografii devenite tablouri, venerate de proprietarii casei în care-și află loc. Mie, c-așa-s eu, nu-mi place să le înșir peste tot prin casă. Pe măsuța din colțul sufrageriei, pe frigider, lângă borcanul cu dulceață de cireșe amare. Pe noptiera din dormitor, lângă statueta Sfântului Anton sau agățată taman deasupra patului. Eventual, spânzurată la capătul unei sfori albe. Nu, în niciun caz. Nu-mi place să mă văd surâzând prin casă din toate unghiurile posibile. E o stupiditate.

Fotografii din cărucior, cu suzeta în gură. Fotografii cu anotimpuri. Fotografii de la nuntă. Din fața bisericii, făcute în grup, chiar pe treptele lăcașului sfânt. Pe astea trebuie să le multiplici, să le trimiți tuturor participanților, în plic, împreună cu caseta sau, mă rog, mai nou, cu stick-ul, nici măcar pe dischete reversibile nu le mai poți da, lumea s-a modernizat. Stick-ul e refolosit și pare o chestie elevată. Îl scoți tacticos din buzunar și-l trântești pe birou. Cu lumânările imense în mâna nașilor, femeile cu pălării sunt acolo, cu boruri largi, par fără vârstă. Fotografiile instantanee, făcute de dumnealui, băiatul cu camera, sunt plătite cu cinci luni înainte, că e om ocupat, cu studio în centrul orașului. Sunt persoane care fac fotografii și pe la înmormântări, nu doar la nunți. Sinistru și nici nu văd cine ar dori, la o adică, să revadă momente cu o astfel de încărcătură emoțională. Cine mai are poftă, peste ani, să scotocească în buzunarele unei tristeți fără margini? Toți le vrem uitate, le dosim cu grijă în pliuri de memorie, de unde nimeni să nu le mai scoată vreodată la suprafață. Fotografii uitate în podul casei, într-un cufăr. Pline de praf, mâncate de insecte invizibile, roase de șoricei pe la colțuri, obiecte efemere pe care ți-e atât de nu știu cum să le atingi, îți vine să le duci la nas, să tragi în piept parfumul lor de demult, să-l simți prin porii hârtiei puțin umede, puțin altfel de cum au lăsat-o bunicii în pod, acum ani buni.

bizar

Îți vine să razi cu unghia profilul copilului care plânge. Buricul degetului se fixează ușor în cearcănele adânci, violete, pupila nu se mai vede, parcă ar fi șters-o cineva cu o gumă de proastă calitate. Copilul ține strâns la piept un pluș deschis la culoare, poate alb, poate albastru deschis. Nu vom ști niciodată. Plușul acela nu mai există. Nici copilul. A crescut și, după vreo cincizeci de ani, l-au îngropat în cimitirul cu cruci de lemn, la marginea orașului. Copiii lui l-au îngropat, au găsit foarte greu locul de veci, printr-o cunoștință, au plătit trei mii de euro, să fie pe aleea principală, foarte aproape de poarta cea mare, lângă fântână, unde-i și-un castan bătrân, ca, atunci când e vreo sărbătoare, să treacă și preotul pe la el, să țină o slujbă de un minut, cu tot cu început și sfârșit, să spună barem un Tatăl nostru, șoptit, pe marginea gropii, o dată la șase luni, o dată la un  an, când se va putea, când nu-s prea mulți curioși prin preajmă, ăia, de obicei, stau gură-cască și strică momentul. Mai sunt și copiii-cerșetori, nu întotdeauna țigani, vin cu mâna-ntinsă până aproape de cruce. ”Să-ți fac aici curat, tanti. Nu cer mult, să iau și eu o pită din aia caldă. Hai, tanti, că nu vei regreta.”

Fotografiile pe hârtie aspră, cu format variabil, zimțate, cele mai frumoase din câte-au existat vreodată pe pământ. Cu peisaje, marine, montane, unde, după îndelungi popasuri în timpul imortalizat, găsești un punct pe care nu l-ai mai detectat. Punctul care te-ntoarce pe-o bancă, într-o pădure de conifere sau Dumnezeu mai știe pe unde, într-o stare de contemplare prelungită, un soi de transă indusă de privitul intens al unui punct greu identificabil. Când privești o fotografie, încetezi să mai fii cerebral, luciditatea maximă nu are ce căuta în actul acesta primar. Cobori din realul în care zile în șir ai supraviețuit, eroic, obsedant, și urci, la prima stație, într-o formă ciudată de ambarcațiune fără motor. Fotografia ca o realitate suspendată între două anotimpuri.

 

***

 

Casa era plină cu fotografii, te-mpiedicai la propriu de ele, îți ieșeau în cale, ca niște fantome, când te așteptai mai puțin. Ochii din ele, zâmbetele sau aerul sever al bărbaților la costum negru, cu pălărie pe cap sau cu șepci priponite pe genunchiul stâng. Interesante par a fi cele cu trei, patru sau chiar mai multe personaje, fotografiile de grup. Din trecut, sepia sau în alb-negru, acelea transmit un ceva pe care fotografiile noi, din teribilele reflexe ale modernității, nu-l mai captează, un abur de mister, de parcă toate personajele surprinse ar fi avut o viață de roman, demnă de a fi povestită. În față, femeia și copiii. În planul secund, bărbatul cu mâna sprijinită de speteaza scaunului. Fotografiile vechi captează sensurile unor vieți care altfel s-ar fi pierdut. Fiecare fotografie capsează, în dantela timpului, o poveste. În casele vechi, în conace, portretele proprietarilor, generații la rând, încastrate în rame uriașe și grele, atârnate pe versanții unor pereți de pe care tencuiala cade în fiecare zi, ca o haină de pe un individ care cântărea odinioară 150 de kilograme, iar acum nu  are mai mult de 50, cu tot cu încălțări. Veghează locul, acel spațiu închis, cu miros puternic de praf și igrasie, îl amprentează, dacă nu intră cumva în zona necontrolabilă a caselor bântuite și-atunci, noblesse oblige, fotografia care se respectă iese din ramă, devine companion pe-o canapea îngustă, cu velur ușor șifonat.

 

***

 

Azi reiau ce am scris despre fotografii. Cu sufletul îndoit. Nu mă simt bine, văd totul în negru, nimic nu-mi place. O durere imensă de cap răstoarnă logica lucrurilor. Persistența ei mă aruncă în cel mai urât coșmar. Ochiul stâng, urechea stângă, toată partea stângă a capului urlă. Apăs în disperare niște puncte sensibile, dar nu scap de rău. Îmi frec locul acela dintre degetul mare și arătător, frec până se înroșește pielea și începe să mă usture. Apăs fruntea, la baza nasului, acolo, între cei doi ochi. În altă încăpere, mașina de spălat face rotații infernale, rufele vor ieși, în curând, mototolite. Și sufletul, la fel, când nu mai poți de durere. Îl trag după mine ca pe-un cărucior din care lipsește copilul. Și mașina de spălat rufe bolborosește și, parcă, mă ceartă, că de ce mă port așa urât, Doamne, cu sufletul meu. Tac. Îi spun că nu o privește pe ea cum mă port eu cu sufletul. E chestie de înțelegere a lumii. Tac. Căruciorul o ia la vale. Roțile rămân în urmă, stinghere. Le strâng cu dragoste la piept. Sufletul meu iese din ele, ca dintr-o fotografie.

 

 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *