Torționarul sau călăul (?) (eseu electiv-elegiac)

Nu cu foarte mult timp în urmă, îi reproșasem  ciceronian, deci maxima cum caritate, Danei Chetrinescu, după ce am parcurs excelenta-i  scriere-proză cu titlul Trecute vremi de lustragii şi de geamgii, faptul că nu făcuse nici o minimă referire  şi la o meserie, ocupaţie,  profesie sau vocație (cine știe?)  esenţială până în momentul ticăloasei europenizări a drepturilor criminalului, anume cea de călău, mai cu ifos parşiv-civil – torţionar; în fapt, cu probitate scriind, mărturisesc că secventele rânduri s-au născut chiar din amicalul reproș dar și din realitatea românească  a ultimilor ani.

Încep cu un îndemn mai vechi (nu e latin…) după care „nimeni să nu roșească de meseria lui”, iar completarea ar fi „dacă și-o face cum trebuie”.

bizar

Unul din trendurile civile ale ultimilor ani îl constituie fără îndoială demascarea cu proletară (însă) şi perversă mânie a foştilor gardieni, paznici, portari şi bucătari  de la penitenciarele  din România comunistă, de parcă  aceştia – marea majoritate ajunsă la senilitate sau decedată – s-ar fi ascuns până acum sub straiele maicii Tereza din Calcutta; sunt numiţi generic torţionari. Demascarea câte unui torționar (deși nu purta… mască nici atunci, nici în momentul arestării) provoacă momente care s-ar putea să ne afecteze emoțional, mai ales dacă senilul prezentat pe toate posturile democratice e în stadiul la care nu mai știe dacă a fost băiat sau fetiță; asta desigur nu scuză trecutul și nu-l absolvă de cele făptuite. Spre deosebire de alții însă, demascații nu fac decât să nu recunoască faptele imputate în forma în care le sunt prezentate, deși spune o vorbă franceză că „fiecare e obișnuit să-și laude lucrul și meseria sa”. Și asta nu întâmplător, după cum vom vedea.

De curând s-a făcut mare caz de persoana unui torționar, mai mult decât octogenar ( de unde atâtea rime?), despre care s-a spus că „domle, ăsta chiar a fost sinistru!”, de unde am putea deduce cu oarecare maliție că probabil ceilalți n-au fost chiar siniștri, adică de stânga, etimologic vorbind, ci direcți, adică de dreapta, tot etimologic, ceea ce n-ar fi exclus, având în vedere cunoscuta zicală „Căpitane, nu fi trist,/ Legiunea merge înainte prin partidul comunist”.

Dar, marea ticăloșie incalificabilă, oricât am privi înapoi cu mânie, este că apar câteva aspecte la care se ocoleşte cu premeditare răspunsul: în primul rând de ce s-ar crede că personalul penitenciarelor interbelice ar fi fost mai distins decât cel incriminat azi? (oricum, spre norocul lor, nefiind centenari, sunt morţi). De ce s-a aşteptat peste 20 de ani (precum în Dumas…) sau aproape, pentru a începe marea demascare prin penalizare (iarăși rimă involuntară) a celor care nu purtau mască?  În fine, ce este călăul, dar torţionarul? căci sinonime în acest caz nu sunt.

Începem cu ultima interogaţie: conform dicţionarelor, dar mai ales cercetând istoricizata realitate, călăul este o persoană însărcinată  cu executarea condamnaţilor la moarte; deci el nu acţionează  cum vrea, ci cum îi dictează sentinţa judecătorească. Prin urmare, călăul este un executor şi nimic mai mult.

Iarăşi antichitatea romană ne oferă exemplele cele mai clare și indubitabile; din obsedanta lume a justiţiei romane ne-a parvenit principiul Fiat iustitia, pereat mundus (să se facă dreptate, de-ar fi să piară lumea). Seneca relatează  că pretorul Piso condamnase un cetăţean pentru omor (evident la moarte), dar când acesta fusese dus spre a fi executat, a apărut „mortul”, adică acela care figura ca fiind asasinat. La ordinul centurionului, călăul a suspendat execuţia, iar cazul a fost retrimis la Piso; toţi au fost condamnaţi la moarte (fără tangență cu titlul filmului): primul, pentru că exista deja o sentinţă dovedită ca viabilă (omorâse, dar pe altcineva) şi care nu putea fi anulată; centurionul, pentru că n-a executat ordinul, iar „mortul”, pentru că din cauza lui mureau doi nevinovaţi: de remarcat că n-a fost condamnat călăul, tocmai pentru că executorul de iure nu era el ci pretorul, iar de facto tot el avea să-i execute pe cei trei.

Dar și  mai convingător este exemplul care ne vine de la Cicero, din celebrele Verine, unde marele jurist şi orator ne arată clar că unul este călăul şi altul torţionarul, adică decidentul: la penitenciar „erau portarul, călăul pretorului” dar „moartea şi spaima aliaţilor şi cetăţenilor era lictorul Sextius”, reprezentantul puterii, un soi de şperţar, ciubucar  administrativ-politic „căruia din orice geamăt şi orice durere îi  ieşea un anume câştig”. Ca atare moartea se poate negocia, dar nicidecum cu călăul, ci cu torţionarul: „Ca să-ţi ucid fiul numai dintr-o lovitură de secure, ce vei da? Ca să nu fie chinuit mult timp, ca să nu fie lovit prea de multe ori, ca să i se curme suflarea fără să simtă vreo durere? Chiar şi pentru acestea se dădeau bani lictorului” (Despre torturi, XLV). Altminteri, Cicero subliniază textual că formele execuţiilor şi torturile  nu aveau nimic cu presupusa iniţiativă a călăului, ci reflectau sentinţa judecătorească şi dorinţele propretorului (factorul politico-administrativ) Verres al Siciliei: „multe şi grele dureri au fost născocite  de Verres”.

Mai mult ca oriunde, apare aici evident dihotomia călău-torţionar şi nu întâmplător, pentru că ajungem astfel  de la „trecute vremi” la vremurile noastre.  Ca să nu ne zbenguim penibil  printre termeni, învârtindu-i după bunul plac contemporan, să vedem concret ce e un torționar și, mai ales, dacă înțelesul corespunde cu ceea ce vor unii azi:  torţionarul,  prin  francezul  tortionnaire, trimite evident la latină (am mai spus-o și o repet: totul vine de la ei, cele bune și cele rele, depinde însă cum le interpretăm);  verbul torquere  cu supinul tortum ( a răsuci – gâtul cuiva,  a învârti, a strâmba, a schingiui,  a supune cercetării, a chinui)  generează prin rădăcină o familie indubitabilă semantic, după cum urmează: tortura (suferință, schingiuire, spasm), tortor (schingiuitor, călău) și altele cu înțeles la fel de neplăcut; prin etimologie, dar nu numai, torționarul și nu călăul reprezintă factorul bestialităţii, căci el inventează şi dă ordine… călăului, de unde şi sintagma torquere mentem (a stâlci mintea cuiva, sau pe cea proprie) şi, culmea, torquere umbras (a ancheta… umbrele). După cum, o formă aparent blândă (pentru alcoolici, spre pildă) ar fi torquere aliquem mero a îmbăta pe cineva pentru a-i afla secretele. Si nu cu orice, ci cu merum, adică vin pur, neamestecat. Este evident deci că așa-zisul torționar, călăul în fapt,  este un meseriaș care îndeplinește ordinele celor de sus și nu neapărat un sadic ad libitum, fapt care ar explica suficient  de transparent de ce sunt vânați torționarii, călăii în fapt,  la peste 25 de ani de la schimbarea regimului, la vârste octo- și nonagenare, adică atunci când creatorii și întemeietorii de partid, securitate și miliție, genitorii ordinelor  dar și ai marilor spirite democratice de azi, adevărații torționari  își dorm somnul de veci; în tihnă, bănuim.

În marea-i ticăloşie, Verres aruncase vina în cârca executorilor, evident inutil: „Te înşeli, Verres şi te înşelai amarnic când gândeai să speli petele ticăloşiilor tale cu sângele unor nevinovaţi…”.  Devine tot mai evident că, pornind de la exemplele prezentate, existența unei instituții precum CNSAS, trebuie completată cu încă un CNSAS, dar nu pentru studierea acelorași arhive ale Securității (deși horațian judecând, „lucrurile repetate plac”), ci coborând profesionist, adică fără amatorisme politizate de data aceasta,  în timp, tacitian, adică sine ira et studio, să fie studiate arhivele Sclavagismului. Urmând buna tradiție a Inchiziției, s-ar putea proceda la condamnări post mortem; spre pildă, distinsul Petru de Abano, astrolog, medic, chimist, pierzând al doilea proces cu dominicanii, a fost executat prin ardere pe rug la aproape doi ani după deces, exhumarea dovedindu-și  rolul ei juridic clarificator.

Revenind la contemporaneitatea românească: în fapt, ceea ce se întâmplă la noi, e acelaşi lucru cu ticăloșia lui Verres: călăii sunt asimilaţi torţionarilor, pentru ca aceştia din urmă să aibă, dacă se poate, o aură de nevinovăţie, de umanitarism, chiar dacă sunt trecuţi deja „Dincolo”; s-a aşteptat atâta vreme, pentru a avea certitudinea că genitorii marilor spirite democratice şi civile de azi, nu mai pot fi demascaţi, rămânând astfel fără mască atât ei cât şi urmaşii lor care, de aici sau de dincolo „ne vorbesc filosofie” ca să-l citez (încă) pe Eminescu, sau, ca să-l parafrazez „ne vorbesc democrație”.

Nu doar că nu au cum să se apere foştii călăi purtând în cârcă deciziile celor decedaţi spre binele propriu şi al urmaşilor, dar, culmea neruşinării, sunt judecaţi ei, pentru că adevăraţii torţionari s-ar fi schimbat, chiar ameliorat la un moment dat, spun odraslele lor. Oricum, o anumită ticăloşie nu o spală nici botezul Iordanului, dară-mi-te cel politic. Așa cum am mai scris-o și cu altă ocazie, gașca, clica este cea care stabilește cine anume s-a „schimbat”, așa cum ne place „nouă” spre a ne fi util, și cine este iremediabil pierdut.

În fine, spre a nu fi acuzat de păgânism excesiv, îl voi cita şi pe Sfântul Ieronim; reiese limpede din rândurile sale că şi călăul era un profesionist  care-şi putea risca viaţa în faţa torţionarului: „Atunci, guvernatorul, cu ochii îndestulaţi de sângele vărsat, precum o fiară veşnic însetată odată ce a gustat din sânge, dă poruncă să fie îndoite chinurile şi, scrâşnind sălbatic din dinţi, îl ameninţă pe călău cu o pedeapsă asemănătoare dacă femeia nu va mărturisi…” (Epistole).  De ce exemplu ar fi nevoie pentru a fi limpede că şi azi, la noi, foştii călăi poartă în spinare inclusiv ticăloşiile trecuţilor torţionari politico-administrativi, nu doar denumirea lor?

Ar mai fi de remarcat şi faptul că foştii călăi, oameni adesea simpli, nu s-au pricopsit cu urmaşi genetici de marcă (autohtonă sau străină) precum torţionarii; trăiesc în modeste apartamente de bloc şi nu în vile somptuoase dar cu simbolice chirii, neplătite însă nici acelea. Până la urmă povestea se repetă: e cea cu ilegaliştii. În fine, C. Noica îmi relata odinioară că gardianul care-i aducea fraudulos hârtie pentru scris, l-a întrebat odată, după o corecţie fizică: „de ce trebuie eu să fac porcăriile ălora de sus?”.  Iată o întrebare precum cea a lui Pilat către Isus : „Ce este adevărul?”. Mântuitorul a tăcut.

Lăsând în urmă trecutele vremi de lustragii, de geamgii, de torţionari şi de călăi, şi privind la cele ce se întâmplă, la lustraţii, la purificări deci, să reţinem totuşi ideea lui Cicero: „Statele nefericite, după pierderea oricărei speranţe de salvare, ajung de obicei la un rezultat funest, încât cei condamnaţi sunt repuşi în toate drepturile, cei puşi în lanţuri sunt liberaţi,  exilaţii sunt readuşi în patrie şi sentinţele sunt anulate”. Dacă au fost decoraţi trădători, de ce nu s-ar proceda la fel cu torţionarii? Post mortem  chiar, căci ar mai fi cine să ridice decoraţiile într-un cadru larg democratic şi festiv.

Dar,  dând călăului ce-i al călăului, mă întreb de ce la francezi, cu o temeinică tradiție a execuțiilor ordinare sau de marcă,  au putut fi editate lucrări și despre ultimii călăi din țară, în timp ce la noi, teamă mi-e că o asemenea confesiune nu ar vedea lumina tiparului; deși, probabil că ar fi cel puțin la fel de incitantă precum confesiunea unui opioman englez.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *