Simona Halep: Regina

Vă rog să vă amintiți că, după înfrîngerile din vară care au privat-o de locul 1 mondial, Simona Halep ar fi putut, dacă ar fi mers la turneul de la București să fie, lejer, numărul 1. Era un turneu foarte accesibil pentru ea, unul pe care l-a mai cîștigat. Avea nevoie doar de cîteva zeci de puncte pentru a trece în fruntea ierarhiei. Dar ar fi fost ”prea lejer”. A refuzat să participe și a spus – eu mă uit adesea la declarațiile ei de după meci – că e într-o curbă de învățare, că înfrîngerea e o lecție dură, că e nevoie de umilință și de muncă, de multă muncă.

Așa încît, pesemne că lucrurile trebuiau să ajungă aici, așa cum sunt ele astăzi, 7 octombrie, ziua în care, în premieră absolută, în dreptul României stă #nr1 mondial la tenis feminin.

De fapt, și în mod fundamental, acest #nr1 e al Simonei Halep.

Al României e doar pentru că este o formalitate, doar pentru că lucrurile se așează uneori după calapodul unor convenții, în virtutea unor rețete de asociere.

În ce mă privește, am crezut mereu că lucrurile nu putea, nu aveau voie să meargă decît în direcția care a avut, odată cu semifinala trecută cu succes Simona Halep la Beijing 2017, o culminație în această dată importantă de 7 octombrie: Simona Halep a ajuns numărul 1.

Am fost ceva mai puțini – nu zic ”destul de puțini”, deși nu sînt convins că aș greși foarte mult…- care am spus că ea era deja o Regină, chiar și cînd a piedut, dramatic, finala de la Roland Garos. Și mai apoi, do u remember, după momentul Konta de la Wimbledon. Și au mai fost situații de acest gen.

Dar, acum e clar pentru toată lumea:

și oficial, omologat, memorabil, de neșters, de necontrazis, mie în sută fapt incontestabil că

Simona Halep este regina tenisului feminim mondial.

halep

Pînă la ea, la tenis feminin senioare, România nu a avut niciodată nr. 1 mondial. De azi, pe statistici, îl are. În realitate, lucrurile sînt ceva mai complicate.

Am stat pe net, am navigat destul de mult în timpul meciurilor sale decisive. Și am văzut de multe ori, cum spuneam și imediat mai sus, că lucrurile sînt ceva mai complicate. Am văzut, scurtissim zic asta, adesea euforia dezastrului la purtător, plăcerea de a coborî, prin practici de invidie meschină, excelența jos, mult prea jos. Iarăși – ”așa sîntem noi, românii”, ”ne pierdem ușor cu firea”, ”e labilă”, ”nu e suficient de puternică pentru a fi liderul mondial” și alte formule, atît de bine cunoscute, cu care (ne) hrănim pasiunea bolnavă de a da certificate de eșec.

Așa încît, în cazul în care azi, 7 octombrie, ar fi pierdut, nu am nici un dubiu că am fi avut din nou situația clasică: ”Simona Halep a fost învinsă”  / ”Ea a pierdut”. Cu accent pe forma de singular a subiectului acestei propoziții.

Din nefericire pentru cei care vor să bifeze cît mai multe mici apocalipse în direct, Simona Halep a cîștigat azi. Și a devenit – încă o dată: fapt fără precedent pentru vreo româncă pînă acum – numărul unu mondial la tenis feminin.

Dacă sîntem așa de ușor tentați să punem povara unei înfrîngeri exclusiv pe umerii celui care e înfrînt, e, cred, cu atît mai mult de bun-simț ca și victoriile lui să îl le lăsăm intacte. De asta spun că nu e așa de simplu să considerăm că România are nr 1 mondial la tenis. Și nici să  nu carecumva să credem că avem vreun merit pentru această situație excepțională.

Dar avem toată dreptatea din lumea să spunem că Simona Halep e nr 1 în lumea la tenis. Ea, nu România în primul rînd și în mod fundamental, cu atît mai puțin noi. Ea singură, ea unica: Simona Halep!

Cît despre noi? Decent e să ne bucurăm, cel mult să ne bucurăm, de acest imens dar. Să nu mai privim în ochi așa de des neantul proprilor noastre reflexe și reflexii, să nu ne mai splăm pe față și pe ochi cu apa mîloasă a rateului, să reînvățăm să ne bucurăm și să fim recunoscători pentru acest, mai degrabă rar, dar al bucuriei. Azi, atît de mare, imens, cît se ne ajungă pentru mult timp de acum încolo.

P.S. Dacă există cumva întrebarea – care e calitatea în care fac, uneori, aprecieri care pot lua forma unor mici comentarii despre tenis -, răspunsul e foarte simplu: de om. Curios, amator, cît pot eu de atent. Doar atît! Și niciodată, precum e cazul lui CTP: de cel mai bun cunoscător de tenis (chiar dacă uneori indecent de isteric) din rîndul marilor admiratori ai sosirii minerilor la București…

 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *