Pierdut în Protocronia (4)

Din clasicii noștri (Editura Eminescu, 1977) e considerată, îndeobște, Biblia protocronismului românesc. Ea nu e însă, după cum se știe, și prima contribuție a lui Edgar Papu în această chestiune. Alcătuită în mare grabă, din studii unite de ideea-obsesie a primordialității unor creații românești în raport cu opere de pe alte meridiane, cartea poate fi citită și în cheie psihanalitică, dacă nu de-a dreptul psihiatrică. Sub aparența unui discurs coerent, sunt puse laolaltă constatări de istorie culturală (cele privitoare la Cantemir, Xenopol și Vasile Conta) și absurdități care, cu siguranță, n-au existat în mintea celor evocați de către Edgar Papu. Citându-l, de pildă, pe Gelu Ionescu, exegetul protocronist scoate întâietăți acolo unde mai tânărul critic vedea, pe dimensiune comparatistă, doar asemănări: „parțial, starea de spirit care a generat poezia lui Ion Vinea era, în linii mari, asemănătoare cu cea a unor opere artistice de prestigiu ale literaturii occidentale de azi (bunăoară tema însingurării tragice a eroului”. Edgar Papu se grăbește să sublinieze: opera lui Vinea fusese „realizată cu vreo patru decenii înainte” (Papu, 1977: 16). Gelu Ionescu nu afirmă însă în niciun fel întâietatea, ci posibila („parțial” și „în linii mari”) asemănare! Nu cauzalitate, ci hazardul.
Scopul cărții este enunțat, cu fermitate, de la prima frază: „Am dorit să relev aici câteva ilustrări ale anticipărilor pe plan universal, care au avut loc de-a lungul secolelor în literatura românească” (Papu, 1977: 5). Constatând înapoierea studiilor literare prin comparație cu cele din domeniul științei, autorul purcede la dărâmarea barajelor care au ținut ascunse omenirii lucrările și ideile țâșnite pentru prima oară la suprafața Terrei tocmai în partea noastră de lume. La fel ca în știință, el constată „câtă risipă de ingeniozitate și inventivitate a existat pe pământul nostru de-a lungul veacurilor, mai înainte ca alții să fi ajuns la aceleași cuceriri ale minții” (Papu, 1977: 6).
Întrebarea care-ți vine în minte e cum de a reușit omenirea să supraviețuiască „de-a lungul veacurilor” fără a se înfrupta din „uluitoarea” capacitate de a inventa teorii științifice și frumuseți artistice a românilor? Complicata istorie a secolului al XX-lea a arătat că ceea ce contează cu adevărat nu e întâietatea, ci valoarea. Omenirea produce în fiecare clipă, pentru prima oară, extrem de multe lucruri. Dar ele sunt omologate doar dacă își dovedesc utilitatea și forța expresivă. Altminteri, rămân simple bizarerii, ciudățenii născocite de minți înfierbântate, pentru uzul câte unui Guinness Book. Întristat, Papu regretă că nu poate folosi în toate cazurile analizate sintagma împrumutată de la I. Constantinescu, „valoare profetică” — întru totul pe gustul ideologiei comuniste a momentului. Protocronismul e, pentru autor, „termenul mai simplu și totodată mai cuprinzător” al asaltului anti-sincronist încurajat de ideologii partidului. În mod explicit, pentru Papu își revendică paternitatea „formulei de protocronism românesc, gândită în opoziție cu ideea sincronismului, adică a năzuinței ce alimentează o conștiință retardată” (Papu, 1977: 9). Direct spus, cine se voia european era un „retardat”! A încerca să ții cont de valorile omologate de piața de idei europeană însemna, pentru Papu, a avea o „identitate de periferie”. Solidar cu Dan Zamfirescu și Paul Anghel, simte de datoria lui so „transmute într-una de centru și răscruce”.

bizar
Dincolo de comicul involuntar și sinucigaș al unor astfel de demersuri se întrevede inflexibilitatea gândirii totalitare. Felul în care Edgar Papu rezumă, de pildă, opiniile lui Paul Anghel despre Arghezi este el însuși un exemplu de protocronism schizoid ce spune totul despre nivelul intelectual și de disprețul față de logică al celor autodesemnați drept port-drapel ai „profetismului” românesc: „Este un mare poet al materiei… Arghezi s-a ancorat în această temă a nașterii și degradării materiei… această viziune a lui Arghezi este un dar, un mare dar pe care poezia lumii îl primește într-un moment în care marile zguduiri ale epocii contemporane fac salutar darul liric al lui Arghezi…”. Să recunoaștem: ai nevoie de o inteligență cu adevărat protocronistă pentru a pricepe sensul „darului salutar” oferit de inimitabila beție de cuvinte a lui Paul Anghel…
Dincolo de caracterul mistico-ideologic al protocronismului, această aberație a ultimilor trei lustri de ceaușism pur și dur ridică și câteva probleme privind raportul dintre politică și cultură în cadrul comunismului românesc. Edgar Papu are grijă să sublinieze importanța supremă a intervalului 1970-1974. Prefața cărții Din clasicii noștri e cât se poate de categorică: anul 1970 „și după” reprezintă o bornă a noii istorii. Ea corespunde intervalului inaugurat de „tezele din iulie 1971” și încheiat cu „întronizarea” lui Nicolae Ceaușescu, primul președinte „de drept monarhic” din istoria României. Protocronismul a fost conceput, așadar, în contextul redescoperii puterii absolute, ca marcă distinctivă a unei noi „epoci de aur”. Așa cum în Ceaușescu se reîntrupau, aproape fizic (după cum sugerează unele creații din domeniul artelor plastice, literaturii și cinematografiei), marii conducători ai istoriei, cultura lui cobora în trecut pentru a-și demonstra excepționalitatea, unicitatea, profetismul și întâietatea.
În loc să fie îmbrățișat zgomotos, protocronismul ar fi trebuit să indice absența dureroasă a unei piețe a ideilor în cultura română. Valoarea nu poate fi impusă prin măsuri administrative și interjecții dictatoriale, ci prin necontenita cernere și comparare a creațiilor. Rezistă în cultură doar cei care se constituie într-o piață a ideilor. Horia-Roman Patapievici explică într-o excepțională carte de ideologie culturală, Despre idei & blocaje, precaritatea endemică a artei care refuză dialogul. Cauzele rămânerii în urmă nu au însă de-a face cu creația, ci cu felul în care a fost aceasta mereu privită de oficialitate: „România este departe de a fi un deșert cultural. Dimpotrivă, din punctul de vedere al valorilor care apar în cuprinsul ei, este, ca toate culturile vii, asemenea unei grădini. Dar e o grădină paradoxală, în care își ating înflorirea deplină numai florile cultivate la îndemnul și cu grija altora, din afară, și în care rămân pitice și incoate toate florile care nu au avut norocul să atragă atenția grădinarilor dinafară. Cultura română e o grădină care lâncezește fără relief pe mâna grădinarilor autohtoni și care se animă luxuriant pe mâna grădinarilor occidentali. […]Paradoxul mediului cultural românesc este că deși produce valori, nu e capabil să le asigure nici omologarea, nici strălucirea, nici dimensiunea universală” (Patapievici, 2007: 15).
Aici se află, așadar, explicația: în necesitatea constituirii unui spațiu de confirmare, în asumarea competiției și a schimbului de informații. Piața ideilor nu e niciodată doar internă și nu adoarme niciodată. Tocmai din acest motiv ea exclude surprizele. Tot ce e valoros e deja cunoscut, fiind produsul unei realități cu geometrie variabilă, în care excelența se negociază în fiecare clipă și pe fiecare palier. Protocronismul a inventat metoda brevetării pe la spate, prin lateral, și de sus în jos, refuzând confruntarea directă. Cu sentimentul că se înalță în Pantheon, protocroniștii se prăbușeau, ridicol și degradant, în refuzul de a pune în contact piețele culturale. Își imaginau că dacă se așază, printr-un desant aerian, în fruntea plutonului valoric universal, gestul lor va impresiona. El a stârnit, în cel mai bun caz, zâmbete condescendente. În locul edificării unui cadru de validare și dialog flexibil și independent, oficialitatea a recurs la mercenari, iluminați și fanatici. Opaci la argument și logică, comuniștii au optat pentru impunerea prin decret a ceea ce este „valoros”, „original” și „reprezentativ.” Deși aflați pe poziții de forță, ei își mărturiseau astfel neputința. Iar Edgar Papu este unul dintre numele acestei neputințe.

___________
Edgar Papu, Din clasicii noștri. Contribuții la ideea unui protocronism românesc, București, Editura Eminescu, 1977.
Horia-Roman Patapievici, Despre idei & blocaje, București, Editura Humanitas, 2007.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *