Svetlana Aleksievici şi rămăşiţele utopiei

Literatura Svetlanei Aleksievici, hibridă, vie, şocantă, memorabilă, poate fi definită ca o veritabilă ficţiune documentară. Textele ei se hrănesc cu sunetel lumii, se alimentează din miile de voci captate în paginile ei. Scrisul ei este tentativa de a edifica o uriaşă cutie de rezonanţă în care să se poată regăsi traumele, visele şi obsesiile unui univers ce nu se poate despărţi de fantasmele sovietice. Resturile fumegânde ale utopiei sunt materia ce stimulează sensibilitatea unui artist ce onorează, în vremuri de dezonoare, condiţia memoriei şi a onestităţii critice.

“ Vremuri second-hand” este parte din vastul şantier pe care Aleksievici îl închină trecutului unei lumi ce lasă în urma ei un domeniu, adesea inform, de nostalgie şi de resentiment. Omul sovietic, ca om al utopiei,se află în centrul acestui imens portret colectiv: un om sovietic modelat de deceniile de barbarie şi de fanatism, omul sovietic pentru care unica normalitate cotidiană a fost cea a imperiului leninist. Literatura ei nu este tezistă sau pedagogică în accepţiunea realismului- socialist, ci are ambiţia de a oferi fragmente de viaţă, evocând acele ambigue secvenţe transcrise în film,cândva, de Alexandru Tatos. Între alb şi negru, trecutul sovietic aşază un teritoriu nesfârşit de gri, ca şi cum graniţa dintre bine şi rău ar fi imposibil de trasat. Răul sovietic şi mai apoi cel rus este acest rău al familiarităţii dintre victime şi călăi, această neputinţă de asumare a vinei şi a adevărului, această exilare permanentă în spaţiile auto -flagerării.

Nostalgia

Statuile lui Lenin şi ale lui Stalin străjuiesc destinele celor pe care depoziţia lui Aleksievici le încadrează, literar. Lenin este întemeietorul, cel care oferă comunismului aura sa adamică, tinereţea idealurilor neîntinate, cel spre care tinerii revin, ritualic, ca la o sursă de apă fermecată a dialectictii. Nostalgia sovietică este, pe cale de consecinţă, o nostalgie leninistă, inseparabilă de excepţionalismul pe care leninismul îl înscrie în destinul colectiv. Crimele, ororile războiului civil, barbaria, toate acestea capătă sens prin raportarea la Lenin, căci Lenin trăieşte, nu moare niciodată, luminând din Moscova roşie pe care o reîntemeiază.

Cât despre Stalin, el este ziditorul, cel care apare în poveştile sovietice asemeni unui ianus bifrons, fiinţă hibridă în care se amestecă,nebulos, geniul de ziditor şi mâinile de criminal .Stalin este meduza ce nu încetează să fascineze, căci URSS nu ar fi fost niciodată URSS fără cruzimea lui demiurgică. Judecarea lui Stalin, sugerează una dintre voci, ar însemna judecarea unei întregi naţiuni, prinse în reţeau de complicitate a universului său. Stalismul implică întoarcerea la gloria victoriei din 1945, dar şi la teroarea ce a frânt destine. În paginile Svetlanei Aleksievici, această ambiguitate teribilă şi tragică a percepţiei colective răzbate direct, dincolo de fardurile propapagandei. Eroismul stalinist este, pentru atâţia dintre oamenii sovietici, mai important decât sângele nevinovaţilor. Raţiunea măreţiei naţionale are câştig de cauză în faţa moralei solidarităţii.

Nostalgia sovietică este inseparabilă de stalinismul rezidual consubtanţial cu proiectul întemeiat de el. URSS este un stat militar, a cărui vocaţie este consolidarea acestei grandori marţiale. Anul 1991 este, pentru cei ce se confundă cu ideea sovietică, abandonarea moştenirii lăsate de cei de dinaintea lor. Pentru comunişti, URSS este templul credinţei fără de care viaţa lor nu are sens. Mareşalul sovietic Arohmeev, sinucis după puciul din august 1991, este imaginea, memorabilă prin inflexibilitatea ei stalinistă, a fervorii sovietice. Ţelul acestui soldat comunist este apărarea URSS, dincolo de costuri, dincolo de îndoieli. Criticile lui Andrei Saharov din anii de glasnost sunt, pentru acest fidel al utopiei, o blasfemie ce subminează edificiul lenninist şi cel stalinist. Complexul militar croit după 1945 este singura raţiune de a fi a URSS. URSS nu poate fi o ţară oarecare, căci ea este patria socialismului victorios.

Inventarea putinismului, ca ideologie-surogat şi practică autocratică, se plasează pe acest fundal de rătăcire colectivă şi de dileme identitare. Omul sovietic este expulzat, o dată cu Gorbaciov, în necunoscutul populat de himere. Vechile certitudini sunt minate de adevărul reprimat, ce iese la suprafaţă. Capitalismul lui Elţîn este,pentru acest om sovietic, imaginea tăgăduirii valorilor de curaj şi de asceză colectivă instituite de leninism. Vieţile obişnuite nu mai au sens, fabricile se închid şi, o dată cu ele, se închide un drum al măreţiei ruse. La fel de traumatică este şi ruperea solidarităţilor sovietice. Marea patrie comună este înlocuită de rivalităţile etnice. Dar ceea ce această nostalgie nu poate accepta este eşecul criogeniei imperiale sovietice,incapabile să gestioneze un domeniu colonial. Ca şi în Yugoslavia, loialitatea etnică distruge construcţia comunistă, împreună cu iluziile ei de concordie. Solidaritatea dintre naţiuni din marele război de apărare a patriei este evocată ca un semn al edenului ce nu se mai poate întoarce.

În Rusia, ca şi în Belarus, autocraţia revine, spre a oferi omului croit de utopie siguranţa reînscrierii în ordinea vieţii. Represiunea, crima, violenţa sunt tot atâtea stigmate sovietice ce nu pot trece. Din resturile de utopie nu se naşte o Rusie a memoriei şi demnităţii, nu ne iveşte Rusia lui Saharov, ci se înalţă Rusia lui Putin. Vremurile second- hand sunt solul ce permite această renaştere a tiraniei.

Un comentariu

  1. Dușan Crstici says:

    Un text extraordinar! Fiecare frază ne adâncește înțelegerea tragediei supraviețuitorilor ocupării Rusiei de către comunismul leninist etatizat. Perfecțiunea frazelor, logica înlănțuirii lor, este ca de obicei seducător de încântătoare. Ma declar vrăjit si doritor ca toți concetățenii mei, interesați de viață publică să citească tot ceea ce scrieți cu atât de mult talent intr-0 minunată limbă romană. Cu deosebit respect, Dușan Crstici

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *