Sibiul lui Robert Wilson

În fiecare an, prima lună a verii inaugurează sezonul marilor evenimente culturale printr-un încântător regal artistic, unde, în creuzetul miraculos al Teatrului, toate celelalte arte își descoperă un mediu prielnic de expresie: Festivalul Internațional de Teatru de la Sibiu. Ajuns la cea de-a XXIV-a ediție, FITS a cucerit o venerabilă tradiție artistică, dar își păstrează, în același timp, prospețimea și forța de atragere a energiilor creatoare recunoscute pe plan internațional, în consens cu proiectul său fondator, care-l recomandase inițial drept un festival dedicat teatrului tânăr profesionist. În 2017 cifrele arată impresionant, asigurându-i un loc privilegiat în familia marilor festivaluri teatrale ale lumii: invitați din 72 de țări, 503 evenimente și 71 de spații destinate artelor spectacolului. Transformat timp de zece zile într-o imensă scenă de spectacol și într-un adevărat laborator experimental, unde se distilează noi concepte și idei creatoare, Sibiul oferă o amplă deschidere spre dialog cultural, prin asigurarea unor generoase locuri pentru conferințe, lansări de carte, dialoguri incitante între regizori, dramaturgi, critici de teatru și spectatori, așa cum este, de pildă, Librăria Habitus, situată în Piața Mică a vechiului burg săsesc, în umbra impunătoarei Biserici Romano-Catolice.

prelegere-despre-nimic-1

Nu întâmplător, deschiderea unui eveniment de o asemenea anvergură oferă șansa, uneori unică, de vizionare a unor spectacole ai căror regizori au un cuvânt greu de spus în teatrul mondial, propunând o perspectivă originală și mixând tehnici ingenioase de creație scenografică și interpretativă. Prima piesă reprezentată în sala Teatrului Național ,,Radu Stanca” a fost Prelegere despre nimic (Lecture on Nothing), un one man show creat, regizat și jucat de Robert Wilson după textul omonim din 1959 al compozitorului John Cage, reconfigurat într-o formulă modernă, conjugată cu liniile de creație ale marilor experimente teatrale contemporane. Robert Wilson s-a făcut deja remarcat iubitorilor de teatru din România, datorită montării, în anul 2014, pe scena Teatrului Național din Craiova, a piesei lui Eugène Ionesco, Rinocerii. De altfel, la începuturile activității sale regizorale, într-o perioadă despre care mărturisește cu candoare că nu știa nimic despre teatru, dramaturgul însuși îl considerase cel mai potrivit pentru transpunerea scenică a pieselor sale absurde. Venit dintr-o altă direcție artistică, fiind un foarte talentat desenator, Robert Wilson a creat o poetică a spațiului și a timpului dramatic, prinsă în insectarul unor structuri surprinzătoare, cu o semnătură unică în fenomenul teatral mondial.

În preambulul conferinței lui Robert Wilson, susținute a doua zi (10 iunie 2017) la Librăria Habitus, reputatul critic de teatru George Banu, un foarte bun cunoscător al strategiilor scenice inaugurate de regizorul american și coordonatorul volumului colectiv Les répétitions: un siècle de mise en scène. De Stanislavski à Bob Wilson (Paris, 1998), a așezat opera lui John Cage ,,sub semnul avangardei americane”, arătând că ,,într-un fel, acest spectacol poartă o amprentă autobiografică”, printr-o dorință profundă de întrepătrundere a prezentului cu trecutul, actualizat prin vocea înregistrată a celebrului muzician, care se aude la un moment dat în spațiul scenic. Am mai reținut o idee exprimată de George Banu cu prilejul acestui eveniment, privitoare la estetica lui Robert Wilson, care ,,nu e a acumulării, ci a eliberării de literatura apusului”. Atras mai degrabă de tiparul teatrului oriental, regizorul a contrapus nimicul lumii de obiecte, de lucruri specifice orizontului occidental de gândire. În acest sens, textul lui John Cage, straniu prin însăși figurarea sa grafică și nonconformist prin structura non-narativă, prin refuzul inserției unei diegeze, a unei povești unice și coerente de viață, se adaptează într-un mod armonios esteticului wilsonian.

prelegere-despre-nimic-2

Dar să pătrundem în miezul sensurilor artistice, în ambianța spectacolului ce-și întâmpină de la bun început publicul, ca și cum s-ar afla acolo de când lumea. Într-o ipostază fotografică, aparent imobilizat într-un cadru încremenit în timp, îl observăm pe Robert Wilson așezat pe un scaun alb, în fața unei mese la fel de albe, având în față o carte de mari dimensiuni, cu pagini tot albe. E greu de crezut că scaunul, ca singularitate, ar fi putut să lipsească din peisajul elaborat, deoarece evocă nevoia dialogului și constituie una din preocupările constante ale regizorului. Într-o convorbire cu George Banu a mărturisit că una din obsesiile sa este aceea de a face scaune, desigur, într-un mod simbolic, ca entități scenice care pot suplini anumite absențe. În partea dreaptă a scenei, un pat alb cu acoperământul ușor dat la o parte pare că așteaptă, ca un interstițiu în timp, ca un interludiu al tăcerii, o străpungere dinamică a mișcării. În stânga, de la înălțimea unei platforme mascate de panouri, omul cu binoclu scrutează, cu mișcări lente, publicul, sala, lumea întreagă, răsturnând raportul dintre instanțele producerii/receptării unui act de esență artistică. Prin codul său vestimentar, decupat din stilul anilor ’50-’60 ai secolului trecut, se recomandă ca un alter ego al autorului John Cage.

Cuvintele nu sunt, totuși, pierdute, ci se regăsesc înscrise pe panourile dispuse în spatele actorului, pe toată suprafața scenică, în straturi multiple, creând impresia unui labirint în alb-negru, a unui joc subtil al alternanței dintre perspectivă și detaliu. Sute sau poate chiar mii de ziare mototolite acoperă podeaua într-un strat consistent, cuburi aparent nefuncționale sunt acoperite cu același tip de hârtie, la fel ca unele panouri din zonele periferice ale cadrului. Există o legătură între sugestia mediatică și expansiunea lexicală dincolo de coperțile cărții, prin care se construiește această pseudorealitate. Extrase din contextul operei (le vom auzi ulterior rostite de Robert Wilson), ele reconstruiesc ceea ce George Banu numea, în deschiderea conferinței de la Librăria Habitus, ,,un decor-carte instalat”, o amplă ,,construcție vizuală”, cu care privirea rezonează în adâncimi și care pune sub alte coordonate lumea creației, provocând, totodată, spectatorul să participe imaginativ, să-și activeze resursele fanteziei pentru a completa elipsele, spațiile goale, să pătrundă misterul. Abolirea realismului produce un soi de artificialitate a actului scenic, dedat cu voluptate artisticului pur, transpunând adevărul său exclusiv scenei, pe care o eliberează de condiția unui simplu obiect simbolizant. Într-o lucrare cu subtile extensii teoretice și interpretative, criticul ne oferă o cale simbolică de inițiere în acest mod propriu de a re-face lumea sub alte auspicii, ca o convenție în inima căreia triumfă pura teatralitate: ,,Robert Wilson a refuzat întotdeauna să ascundă re-facerea; dimpotrivă, a asumat-o ca exercițiu propriu scenei, cum o arată întreaga lui operă: la el jocul actorilor se supune programului estetic al unui artist plastic care nu se sinchisește câtuși de puțin de acel adevăr specific facerii pe care ar fi trebuit, chipurile, să-l dovedească. Re-facerea poate fi supărătoare dacă ne raportăm la practicile tradiționale ale Occidentului, dar la Wilson ea se constituie în rațiunea suficientă a proiectului care, «dincolo de teatru», caută să producă, fără complexe mimetice, convenția unui «act de scenă».” [s.a.] (George Banu, Iubire și neiubire de teatru, Editura Polirom, Iași, 2013)

Pe edificiul acestui decor esențial și esențializat, protagonistul magnetizează privirea printr-o secțiune fizionomică de sorginte clasică: părul alb, fața și mâinile machiate în ubicuul alb, veșminte albe, la fel ca în proiecțiile fantasmatic-orientale, și picioarele goale, o reminiscență a epocii marilor tineri rebeli, reprezentată de John Cage. Becuri plasate în fasunguri atârnânde de cabluri suspendate, de diferite dimensiuni, contribuie la o iluminare cu totul specială a scenei. Chipul personajului capătă o strălucire aparte, ireală. Un adevărat maestru al luminilor, cu o vocație plastică înnăscută, Wilson cercetează și aplică noi variante de ecleraj dramatic. Pentru el, lumina este spațiu, timp și mișcare. Lumina compensează iluzoria și insidioasa imobilitate, evocând trecerea și dinamica actului artistic, dând sens unei formule programatice foarte îndrăgite de regizor și exprimate în conferința de la Sibiu: ,,Singurul lucru constant este mișcarea.” Într-un alt studiu consacrat teatrului modern, criticul George Banu îl consideră pe Robert Wilson ,,adeptul necondiționat al luminilor scenice. Și, în același timp, al duratei.” (George Banu, Scena modernă. Mitologii și miniaturi, Editura Nemira, București, 2014, p. 96) Sub unduirea luminii artificiale, timpul se contractă sau se dilată, încetinește sau accelerează. Ritmul curgerii rămâne însă imperceptibil, disjuns între cuvinte, tăceri și atracția fascinatorie a nimicului, contemplat în liniște deplină: ,,But now there are silences and the words make help make the silences. I have nothing to say and I am saying it and that is poetry as I need it. This space of time is organized. We need not feer these silences, we may love them.” În concepția lui John Cage, poezia se exprimă în continuarea unei piese muzicale, iar ideea de organizare a spațiului și a timpului se desprinde din proximitatea categoriilor de structură și metodă. Convins că o structură este asemenea unui pod de nicăieri spre nicăieri, scriitorul își creează o structură proprie, capabilă să absoarbă nimicul, ca o reflexie grafică a decorului construit de Robert Wilson.

prelegere-despre-nimic-3

La un alt nivel, percepția duratei se camuflează în inflexiunile vocii și în raportul dintre timp și sunet. Cuvintele rostite devin sunete, vibrații, mișcări. În procesul resemantizării lor, nimicul ia în posesie omul și lumea lui. Problematica se adâncește în intratextualitate, în secvențele în care John Cage consemnează entuziaste aprecieri privitoare la intervalul muzical din creațiile lui Grieg, Bach, Brahms și din muzica modernă. Muzicianul simte că un sunet nu se va repeta niciodată, căci intervalul și înălțimea vor face mereu diferența. Demonstrația propusă asigură un vertigo acustic, prin repetarea insistentă, ca într-o halucinată spirală modulată de timbrul vocal, în continuă prefacere, al lui Robert Wilson, a uneia și aceleiași secvențe de text: ,,More and more we have the feeling that I am getting nowhere. Slowly, as the talk goes on, slowly, we have the feeling we are getting nowhere. That is a pleasure which will continue. If we are irritated, it is not a pleasure. Nothing is not a pleasure if one is irritated, but suddenly, it is a pleasure, and then more and more it is not irritating (and then more and more and slowly).” Deși hipotextul rămâne de fiecare dată același, sunetele permit variații infinite ale diferitelor moduri de ființare în timp. Pe de altă parte, muzica instrumentală se constituie ca un fundal sonor în continuarea cuvintelor, cu reverberații acute pătrunzătoare, amintind, în uvertura piesei, de semnalele obsedante ale unei alarme citadine.

Asemenea unei proiecții iluzorii și imobile, răsfrânte dintre paginile cărții, Robert Wilson își interpretează propriul rol, recurgând la cuvintele ce l-au creat. Apoi ne avertizează: ,,Last year when I talked here I made a short talk. That was because I was talking about something; but this year I am talking about nothing and of course will go on talking for a long time.” Iată, deci, că a vorbi despre nimic nu e deloc facil, așa cum s-ar crede. Demersul presupune experiență, repetiție și exercițiu discursiv prelungit în timp. Iar în conferința care a succedat spectacolul de la Sibiu, ca un pandant programatic și estetic, regizorul Robert Wilson a confirmat că, uneori, dincolo de aparențele amorfe ale nimicului, se pot ascunde propensiuni nebănuite. Depinde doar de unghiul din care privim lucrurile.

 

Photo credit: Holger Jacobs, fotograf oficial al Festivalului Internațional de Teatru de la Sibiu

 

Articol publicat în Revista de cultură Familia, seria V, anul 53 (153), nr. 7-8 (620-621), iulie-august 2017

 

Prelegere despre nimic (Lecture on Nothing)

Creat, regizat și jucat de: Robert Wilson

Omul cu binoclu: Tilman Hecker
Regizori asociați: Ann-Christin Rommen, Tilman Hecker
Muzica: Arno Kraehahn
Video: Tomek Jeziorski
Dramaturgie: Stephan Buchberger
Regie tehnică: Reinhard Bichsel
Tehnician lumini: Aliberto Sagretti
Make up: Manu Halligan
Asistent: Owen Laub
Producator executiv: Change Performing Arts

Spectacol vizionat în 9 iunie 2017

4 Comentarii

  1. Dușan Crstici says:

    Addenda sibiană: după astfel de cronici minunate, in scurt timp, se va vorbi despre Sibiul doamnei Maria Hulber! D.C.

    • Mai în glumă, mai în serios, cred că nu v-ați îndepărta de realitate.:) E o serioasă componentă în orașul acesta care-mi aparține, într-un anume fel mai special.
      Vă mulțumesc mult pentru interesul acordat articolelor mele!

  2. Dușan Crstici says:

    Sunt încă sub impresia „Lumilor Aglajei” și, mai ales, a lui Matei Visniec, așa încât schimbarea registrului este binevenită. Desigur, o schimbare, ce beneficiază de același talent al scrierii recenziei. „Interstițiu în timp” si „interludiu al tăcerii” m-au redus la tăcere… admirativă. Ați gasit epitetul perfect pentru biserica romano-catolica, nedorită de nimeni in vechiul burg săsesc, eminamente luteran, cu excepția noii stăpâniri care s-a … impus! Latina, intr-adevar, nu este o limbă moartă, după cum a explicat, dintr-un minunat interviu, marca Cristian Patrasconiu, marele latinist timișorean. Despre muzica spectacolului…it will be forever! Cu același respect, Dușan Crstici

    • Am scris articolul cu o strângere de inimă, fiindcă simțeam că nu pot transmite în scris ceea ce trebuie să fie văzut, auzit, trăit la fața locului. De aici și aceste sintagme destul de vaporoase, care rup, fac o breșă în sonorități închipuite, proiectându-ne în spații ale tăcerii… Altfel, Robert Wilson – personajul a fost cu totul diferit de regizorul și omul de teatru pe care l-am întâlnit a doua zi, la conferința de la Habitus. De aceea caut, de câte ori este posibil, să conjug mai multe surse în documentare, inclusiv conferințele de presă ori lansările de carte ale marilor regizori. Ei dezvăluie, cu acele prilejuri, lucruri fascinante, care nu emană din spațiul scenic.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *