Sigur că auzisem de Herta Műller! Dar auzisem despre o sumedenie de scriitori – contemporani vreau sa zic -,; unii « trecând pe lângă mine » cu bună ştiinţă, alţii inaccesibili prin conjunctură, câţiva « oprindu-mă » în paginile lor fie din simplă curiozitate fie provocându-mă ori ancorându-mă chiar fără putinţă de scăpare.
« Când tăcem, suntem dezagreabili, spuse Edgar, când vorbim, devenim ridicoli », aşa începe romanul Hertei Műller – « Animalul Inimii » – pe care l-am citit săptămâna aceasta, pe internet, în două zile năucitoare, uitând de tot şi toate, prinsă în acel fantastic « web » al măestriei artistice, când mânuirea cuvântului transformă realul imediat în permanenţă şi când ceea ce consideri a şti se dovedeşte o superficială survolare memorică şi atât.
Îmi închipui că subiectul romanului, lumea din care « răsar » personajele lui, consumul existenţial specific, direcţionarea ideilor, conceptualizarea vieţii într-un anumit moment istoric – dictatorialul ceauşist – au un rol indiscutabil în acordarea premiului Nobel pentru literatură, de fapt, nu-mi închipui, e logic în conjunctura actuală când politizarea – cu multiplele ei faţete – este determinanta selecţiei, dar cât de discutabilă este procedura aceasta nu intră în atenţia expunerii mele.
Pentru că dacă subiectul poate fi « haunting », vii şi morţi intersectându-se în zbateri halucinante, rostogolindu-se în îmbrăţişările nefireşti ale coşmarului cotidian aruncându-ne în arena durerilor pe lângă care trecem indiferenţi ori chiar inconştienţi, modalitatea structurării formale, folosirea cuvântului, mânuirea limbii dezvălue substanţialitate scriitoricească, talent în ofensivă, mână de maestru pentru care verbul există ca să-l slujească.
Ca în ori ce carte « mare » subiectul poate fi rezumat într-o singură frază : momente din viaţa unor tineri şvabi din Banat în epoca ceauşistă, consumate conflictual de ideologie şi finalizate în emigraţie sau moarte.
Scurt şi cuprinzător !
Da, dar zice unul din eroi, Edgar : »când tăcem suntem dezagreabili….. »
şi tăcerile se înscriu într-o suită de sucombări existenţiale către care scriitoarea ne conduce fără descrieri, fără povestioare (lacrimogene ?) nici chiar dramatice, sugerând numai printr-o suită de simboluri întreaga vinovăţie a tăcerii în care ne-am aciuit; dezgustătoare, « dezagreabilă » condiţie a tăcerii ; fie că este vorba de « bărbaţii » Lolei, eleva care se spânzură în dulapul de haine de la internat, fie că sunt « foarfecele frizerului », devenite în timp inutile, ori « pruna » de sub braţul Terezei, marcă inconfundabilă a ceea ce va veni.
Tăcerea e un mod de a fi de care, evident, nu putem fi mândri !
…. »şi când vorbim devenim ridicoli » aşa încât nici furiile care zac într-o coclită, paralizantă oboseală, nici refulările incapabile de finalizare, nici durerile năvălite afară, nici laşităţile, nici iubirile, nimic, deci, nu poate elimina neputinţa, singura solutţie fiind eschivarea şi, în ultimă instanţă, fuga.
E o fugă continuă, nefirească, aşa ca cea a « bărbaţilor » Lolei, pe care nu-i cunoaştem, îi intuim numai, aşa ca cea din contrabanda maruntă a croitoresei care aduce aur ascuns în părţile intime, aşa ca refuzul Terezei de a se duce la doctor, aşa ca « spânzurarea » lui Kurt ori « sinuciderea » lui Georg, aşa ca plicurile din care nu putea să lipsească avertizantul fir de păr, o rătăcire, de fapt, într-un labirint absurd din care posibilităţile de ieşire se îngustează cu fiecare pas.
Vorbirea e doar o trapă , deschiderea ei e totdeauna plină de surprize.
Catastrofale !
E firesc, romanul Hertei Műller m-a dus cu gândul la Kafka, în special la « Das Schloss », pentru că, dincolo de pasionata respingere a realităţii trăite, autoarea este consumată, ca şi eroul lui Kafka de dorinţa de a înţelege, de raţiona în favoarea posibilului în imposibil, poate pentru a-şi motiva existenţa, sensurile ei, care evident îi scapă :
« Îbrăcarea, spuse căpitanul Piele.
Aveam senzaţia că mă îmbrac cu ce era scris pe foaie şi că foaia se golea dupa ce îmi îmbrăcam toate lucrurile. Mi-am luat ceasul de pe masă, apoi cerceii. Am reuşit să închid imediat cureaua cesului şi găurile din urechi le-am găsit fără oglindă. Căpitanul Piele mergea prin faţa ferestrei, în sus şi în jos. Voiam să mai stau o clipă goală. Cred că nu se uita la mine. Se uita pe stradă. Pe cer, printre copaci, putea să-şi imagineze mai bine cum arăt când sunt moartâ »
« Stop cadru » memorabil în confruntarea cu lumea închisă, rigidă, inumană a securităţii dictatoriale.
Romanul este intitulat în germană Herztier, m-am uitat în dicţionar abia după ce l-am citit în traducerea, excelentă altfel, a Norei Iuga şi m-au cutremurat sensurile profunde ale acestui unic cuvânt, pe care autoarea îl aruncă în gura unui erou, a unei bunici chiar, în clipa în care inima se înscrie în bătălia confruntării fie cu iubirea, fie cu ura, fie cu tristeţea.
Animalul inimii e o fiară ascunsă doar să sfâşie.
