Steaua și Rapid – fantasme și farse ale eliberării

Nu cred că toată lumea se pricepe, în țara noastră, la politică și la fotbal – chiar dacă așa ne place să credem și să spunem. Dincolo de competențele reale sau (mai ales) închipuite, faptul de a privi la fotbal – fie și la fotbalul autohton, nărăvit în mediocritate – poate furniza datele antropologice, sociologice și, uneori, chiar cu valoare etico-politică. Prețioase.

Să luăm două cazuri – sunt faimoase, se discută despre ele de cîțiva ani buni și dezbaterea în chestiune e cît se poate de deschisă și de purtătoare de viitor: Steaua și Rapid.

Care dintre ele, veți spune? Și e perfect întemeiată o asemenea interogație, de vreme ce, pentru fiecare dintre cele două branduri sportive există cel puțin două entități care își revendică numele și renumele. Pe scurt: în cazul ”Steaua” există o echipă care are (aproximativ) acest nume, precum și sigla clubului în liga a patra a sistemului fotbalistic autohton CSA Steaua), dar și – mult mai cunoscută – formația de primă ligă, cu un alt nume, FCSB. În cazul ”Rapid” există două, dacă nu chiar trei echipe care gravitează în jurul brandului de sorginte bucureștean-feroviară, în liga a patra și a cincea, una dintre ele fiind rivala ”Stelei” din C4, și una și alta avînd, după primele patru etape punctaj maxim și un golaveraj favorabil extrem de spectaculos.

Nu aduc în discuție, la modul detaliat, dar o să o numesc aici, într-o frază, și pe ”Dinamo” – în cazul căreia avem o formație în liga întîi (cea care tocmai a dat selecționerul naționalei mari), dar și una în liga a patra (CS FC Dinamo). Invoc și al treilea brand de mare forță pentru fotbalul românesc, pentru a evidenția faptul că, schimbînd ceea ce avem de schimbat, sîntem și la fotbal în situația în care erau partidele istorice în primii ani de după decembrie 1989: practic, fiecare partid istoric avea cel puțin  o clonă (toate, discret, dar eficient dirijate – am văzut aceasta mai tîrziu – din zona FSN – Iliescu). Poate că mai țineți minte: exista, desigur, PNȚ, dar și un Partid Național Agrar; exista PNL, dar și un PNL – Brătianu-”Cartof” (al cărui lider părea direct extras cu penseta din piesele lui Caragiale).

freedom-sign

Pentru Steaua și Rapid însă nu e numai atît: nu e, adică, doar un joc al clonelor, da, care poate fi citit, în mai multe feluri, inclusiv într-o cheie politică. Pentru fiecare dintre cele două nume, povestea echipei din liga a patra este ”vândută” în spațiul public drept un gest eliberator; prin urmare, refondator. Dacă luăm în serios această idee și o supunem unei analize serioase, ne vom amuza și vom vedea că nici  din fotbal, deși nu părea deloc interesat de fenomen, nu poate lipsi Ion Luca Caragiale.

Iată, pe scurt.

Steaua din Liga a patra – cea cu stema echipei care a cucerit, în secolul trecut, e adevărat, Cupa Campionilor Europeni – e echipa care revendică apartența la Armată, cea originară pentru CCA, apoi Steaua din comunism și puțin după căderea formală a acestuia. De fapt, nu doar că se revendică, ci e chiar sub tutela Armatei, cu, sper să nu greșesc, un statut de club departamental. Necesitatea acestei echipe a apărut acum cîțiva ani – cam de cînd începuse să crească ”steaua” lui Gabriel Oprea – gradul ”interesul național” -, concomitent cu mișcări de independență tot mai accentuate ale lui Gigi Becali – un luceafăr al prostiei autohtone, al fuduliei și al grobianisnului. Gigi Becali – nimeni altul decît omul prin care se efectuase decuplarea decisivă a Stelei de la ”Statul ei Major”, cu beneficii reciproce pentru câteva grupări de interese decise să își servească, mai înaintea patriei, propriile buzunare, cu ”scoruri” generoase. Urmarea e că acum sînt două ”Stele” în loc de una (cu fostele glorii care sunt și ele împărțite între cele două entități – unii la CSA Steaua, alții la FCSB!) – și, de vreme ce morișca s-a pornit, poate că mai loc de măcar încă una.

Cu Rapid e altceva. Foarte rapid: ajunsă, la mijlocul anilor 90, pe mîna unor capitaliști aproximativi, echipa feroviară a căzut…accelerat în ultimii ani, ajungînd, în urma unui management cel puțin problematic, să intre în faliment. A renăscut, aproximativ, de un an și ceva – într-o formulă dublă, în ligi inferioare; unii spun chiar că triplă. Oricum, din echipa rapidă de Liga I a rămas ceva care aduce, deocamdată, a personal – căci, dpdv calitativ, liga a patra sau liga a cincea e mult mai aproape de fotbalul de maidan decît de cel organizat. Din acest duet (terțet?) există o echipă anume care se remarcă în mod constant și care are parte de o presă foarte atentă, remarcabil de atentă în raport cu competiția în care evoluează această echipă. Răspunde la numele de Academia Rapid și, spre deosebire de echipa pe care pretinde că o continuă (și care avea multe versuri faimoase în galerie, unele legate chiar de…partidul unic de atunci – nănașul actualului PSD), chiar este membră de partid. Dan Tudorache, ”primarele” de la sectorul 1 – cel mai bogat ”oraș” din România – e cel care asigură bani (de la buget, după puteri și după dorință!) unui club care va juca, vrea-nu vrea, și pentru PSD, partidul din care face parte cel mai recent tutore al său.

Avem, așadar, multe parabole pe care le pun în joc aceste stranii fenomene politico-militaro-sportive recentissime. Unele dintre aceste parabole sunt, desigur, despre bizareria dublajelor. Dublajul organizațional ( a se vedea și referința la partidele-umbră de la începutul anilor 90) nu e totuna cu un dublaj profesionist efectuat la fotbal, în iarbă. Efectele, în cazul primului, sînt, adesea, mult mai comice. Apoi, despre faptul că performanța nu se înmulțește, cum unele celule, prin diviziune. Despre ironia istoriei- gen ”Galeria lui Rapid / n-a fost membră de partid”. Pînă acum! Desigur: despre puterea simbolică – și, implicit, despre setea de aceasta. Dar și despre leadershipul de mucava. Despre impostură și despre voluptatatea de a vampiriza un simbol sau altul, prin insistența de a te asocia cu el. Despre meschinărie. Despre o nesfîrșită tranziție, despre periferie și toate narațiunile ei de bază,  cu ego-management de cursă lungă, cu intrigi orientale și rezolvări aproximative, dramatice și comice. Și multe altele, pesemne.

Așadar, nu ne pricepem cu toții la fotbal – dar, dacă privim la el (chiar dacă, cel puțin vis-a-vis de cel românesc, deslușim tot mai greu ceea ce spunea că vedea Constantin Noica atunci cînd privea acest sport – anume, ideea de ”fotbalitate”), putem învăța multe de pe urma lui. Și despre fotbal în sine, dar și despre politică și lumea noastră.

Față cu o atare situație (de viață, inclusiv de viață politică), dincolo de orice partizanat sportiv și luînd în calcul și zona în care se întîmplă fapte de acest gen, poate că una dintre cele mai sănătoase atitudini este aceea denumită, după cum preferați, fie ”scepticism activ”, fie ”optimism moderat”. O formulare memorabilă cu privire la această atitudine posibilă aparține unui elegant gînditor francez, Luc Ferry: ”un mod de a exista în lume în îndoială, fără ca îndoiala să ruineze atașamentul față de lume și fără ca atașamentul față de lume să ruineze îndoiala”…

În ce mă privește, relaxat, închei acest text cu urarea strămoșească: ”Hai, Barcelona!” J

 

Un comentariu

  1. ”Steaua și Rapid – fantasme și farse ale eliberării” … aha, înțeleg …
    Doar Steaua și Rrapid … Dinamo o fi vreo chestie strămoșească. țâțâțî …
    Dinamovistule … :)))))))))))))))))))))))))))))

    P.S. Salut
    :)

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *