Pe calea Stelelor de mare* sau ființa în tipar negativ („Golul rămas”)**

Icoana stelei ce-a murit

Încet pe cer se suie;

Era pe când nu s-a zărit,

Azi o vedem, și nu e.

Mihai Eminescu, La steaua (1886)

 

 

No to conocetu recordo mudo

Porque tu has muerto para siempre

Federico Garcia Lorca, Alma ausente (1935)

 

Nu te cunoaște amintirea-ți mută

Fiindcă ai murit pe veci

Federico Garcia Lorca, Suflet absent

(Traducere: Sorin Mărculescu, 1969)

 

bizar

 

Tonalitatea poemului e dată atât de titlu, cât și de primele versuri în care discursul epidictic, asemeni celui homeric, subliniat eroic în debutul Iliadei, e convertit  în note de recviem, cânt dedicat nu unui erou (deși un erou există, e Garcia Lorca, cel căruia i se și dedică acest poem, scris în 1936, la numai două luni după uciderea poetului fără pereche, ca toți poeții de altfel, dar deja un absent ireversibil), ci tuturor celor care mor în războaie, precum cel fratricid din Spania pe cale să se încheie dramatic, dar nu numai în acela…

 

quel vent souffle sur la solitude du monde

pour que je me rappelle les êtres chers

frêles désolations aspirées par la mort

au-delà des lourdes chasses du temps

(ce vânt suflă peste singurătatea lumii / pentru ca eu să-mi amintesc de ființele dragi / plăpânde ravagii aspirate de moarte / dincolo de hăituiala cumplită a timpului… )

 

Stelele de mare suprarealiste. Melodia de recviem operează de la bun început o opțiune între multiplele semnificații care pot fi atribuite titlului și îndeosebi expresiei étoiles de mer (stele de mare). Mai aproape de sensul literal (sens, cum știm, privilegiat de poetica suprarealismului), expresia obsedantă a poemului pare să evoce chiar animalul marin de formă stelară, cel mai ades cu cinci brațe, numit uneori și étoile fragile – stea firavă (de aici, poate, și epitetul frêles din poemul analizat aici, calitate atribuită acum atât expresiei les êtres chers –  ființele dragi, cât și cuvântului désolations – aici mai degrabă cu sensui învechit de „ravagii”, dar și „jale”, din sensurile de azi, ce i-ar defini pe muritori). Expresia étoiles de mer a fost împrumutată de Tristan Tzara din vocabularul deja constituit al poeticii suprarealiste. Încă din primul număr al revistei La Révolution Surréaliste (decembrie 1924) cuvântul étoile apare aproape obsedant în varii contexte. Dar abia patru ani mai târziu, Robert Desnos scrie un poem chiar astfel intitulat: L’étoile de mer, text transformat apoi de același poet în scenariu de film, la solicitarea fotografului și  creatorului de film franco-american Man Ray, un fervent adept al cercurilor suprarealiste pariziene. Odată terminat, scurtmetrajul lui Rey devine el însuși un document programatic pentru suprarealismul estetic în general și cel filmic, în special. În pelicula (accesibilă prin Internet, la adresa : http://www.ubu.com/film/ray_mer.html), l’étoile de mer este asociat la început cu imaginea unui ventilator (vezi și în poemul lui Tzara aluzia, deja metaforizată, la aspirare), apoi a unei ferestre-uși, și ea de formă „stelară”, prin care se accede la imaginile filmului propriu-zis. Steaua de mare pare a fi în filmulețul lui Man Rey un substitut al celebrei mese chirurgicale a lui Lautréamont, singura pe care s-ar putea întâlni – desigur, suprarealist – o umbrelă și o mașină de cusut. Deși steaua de mare apare la începutul narațiunii filmice într-un borcan cu apă, apoi în afara borcanului, pe treptele unei scări, ea nu mai e imagine de ființă vie, ci doar carcasa unei ființe marine care nu mai există. Un element compozițional insolit. Tristan Tzara, având și o preștiință poetică stelară moștenită de la Eminescu (vezi supra, motoul), preia și dezvoltă „calea” suprarealistă de a asocia imagini în mod neobișnuit dacă nu chiar șocant, modalitate ce primește în poem numele de calea stelelor de mare. Le chemin de care vorbește titlul nu aparține unor ființe, marine sau umane, ci aglomerării corpurilor de formă stelară, acum fără viață, pe care valurile le aruncă pe tărmuri, un drum pe care vor putea trece mai apoi alte ființe, de sorginte marin-stelară sau umană, lăsând în urma lor, și ele, doar golul marcat de „semnele trecerii” lor.

 

În locul ființării, există doar semne ale unui gol rămas (les en creux). Doar cu un an înainte de moartea sa cumplită, Garcia Lorca scrisese poemul Alma ausente (Suflet absent), dedicat unui prieten, toreador legendar, ucis în arenă. Poemul afirmă acolo că memoria și poezia nu pot prelungi ființarea, ci pot păstra, cel mult, urmele lăsate de ființele dispărute, ca un fel de prezență… absentă, numită de poetul spaniol suflet absent și descrisă puțin mai târziu de poetul franco-român ca un fel de gol abia perceptibil, o aproximare în tipar negativ (en creux).

În pasajul citat mai sus, ființele dragi erau asimilate unor frêles désolations aspirées par la mort (plăpânde ravagii aspirate de moarte). Iată și referirea la moartea unui prieten drag:

 

…un ami qui s’éteint
dont personne ne peut plus dire le contour en paroles
et nul appel à l’horizon n’a le temps de secourir
sa forme mesurable uniquement à sa disparition

(…un prieten pe moarte / căruia nimeni nu-i mai poate relata conturul în vorbe / și nicio solicitare extremă nu mai ajunge să-i salveze / forma măsurabilă doar la dispariție)

 

Nimic nu mai poate reda unei ființe moarte o formă certă, ci ea, fosta ființă, are de acum doar dimensiunile golului lăsat de dispariția ei.

 

Memoria e făcută din semne plate, nu din ființări profunde. Memoria ființelor nu mai e o prezență ― cum mai afirmă constant sensul comun ― ci doar semn, indiciu, urmă (de urme mnezice, vorbesc savanții), aflate în rupturile istorice ale spațiilor vieții, numite de Tzara, de paradă și respectiv de avariție, parada, ca și avariția transformând și ele ființările în semne și „valori”. Abia în interstițiile acestui flux spațial, apare ceva ca o memorie-semnal, memorie-indiciu:

 

…dans sa rupture  se profile le souvenir

comme le bois qui craque en signe de présence

(…în fractura sa prinde contur amintirea / cum scârțâie lemnul podelei în semn de prezență)

 

Deci și în memorie, prezența e doar semn, nu ființare.

 

Truda omenească și vorbele. Chiar și roadele muncii grele a oamenilor sunt la rândul lor doar semne, implicații, extensii, indicii:

 

et je n’oublie pas les blés
et la sueur qui les a fait pousser monte à la gorge
nous savons pourtant le prix de la douleur
les ailes de l’oubli et les forages infinis
à fleur de vie
les paroles qui n’arrivent à se saisir des faits
à peine pour s’en servir pour rire

(nu voi uita grânele / și sudoarea care le-a făcut să crească urcă în gâtlej / noi cunoaștem totuși prețul durerii / zborul uitării și scormonirile infinite / la suprafața lucrurilor / vorbele care nu ajung să sesizeze fapte / și abia de sunt bune de râs)

 

Expresia à fleur de vie (reacție imediată la suprafața vieții) creează în textul de mai sus ― desigur, și datorită lipsei programate a punctuației ― o construcție amfibologică (amfibologie = aranjamentul cuvintelor în frază generator de sens dublu, echivocitate, ambiguitate). Expresia à fleur de vie semnifică : la același nivel, pe același plan; superficial (cf. Petit Robert), dar în poem ea se referă, simultan, atât la expresia anterioară (les forages infinis forările infinite), cât și la alta, posterioară (les paroles – vorbele). În primul caz se produce semnificația oximoronicăa fora la nesfârșit aparențele”, iar în al doilea caz, constatarea potrivit căreia cele ce se dovedesc superficiale sunt chiar vorbele, ca „instrumentele de forare”. Un fel de dublă negație, afirmând ideea unei sondări a… aparențelor cu… vorbe goale. Acest pasaj ne pare important întrucât nu numai că descrie viața ca fiind ceva asociat semioticului și doar măsurat în semnele (simptomele, „prețurile”) durerilor, repede uitate și/sau îndelung scormonite… la suprafață, ci afirmă totodată, pe un ton peremptoriu, neputința cuvintelor de a sesiza faptele. Ele, vorbele, abia dacă pot servi pentru a râde, pentru a face glume, Witz-uri, acele jocuri de semnificații ce se dovedesc, în pofida așteptărilor și automatismelor, caraghios-incompatibile, ori trimit la un fel de lume pe dos, cum crezuse și Mikhail Bakhtine că ar putea descrie RÂSUL.

 

Invincibila singurătate. Cât sunt vii, stelele de mare nu sunt gregare, cum nu fusese nici eroul poet:

 

un seul homme au souffle de plusieurs pays

réunis en cascade et glissant sur une lame lisse

du feu inconnu qui s’introduit parfois la nuit

pour la perte de ceux que le sommeil assemble

dans leur profond souvenir

(un singur om cu respirația mai multor țări / reunite în cascade și alunecând pe o lamă netedă / de foc necunoscut care se infiltrează uneori noaptea, / spre pieirea celor pe care somnul îi adună / în amintirea lor cea mai profundă)

 

Versurile par să evoce totodată caracterul poetului, admirat de membrii brigăzilor internaționale care veniseră din diferite țări să se alăture republicanilor spanioli, dar cuprind și aluzia la universalitatea specială, am zice de foc solar, a talentului poetic. În stare de veghe, unicitatea umană de excepție concentrează diversitățile, asemeni altui foc care face însă ravagii în condiții de noapte, când oamenii sunt uniți doar de fondul comun și obscur al subconștientului lor.

 

Războiul și… macii. Semnele, chiar „glorioase” (ca medaliile) sau doar „frumoase” (ca macii) nu ne pot împăca cu absențele. E cunoscută imaginea macilor care ar putea face cumva prezenți pe cei pentru totdeauna absenți în urma Primului Război Mondial. Poemul le respinge sarcastic:

 

au diable les fins avertissements

les divertissements coquelicots et compagnie

le froid gratte

la peur monte

l’arbre sèche

l’homme se lézarde

les volets battent

la peur monte

(la naiba cu avertismentele subtile / divertismentele macii și compania / frigul zgârie / spaima crește / copacul se usucă / omul șopârlește / jaluzelele se trântesc / spaima crește)

 

Grozăvia războaielor nu poate fi domesticită de către „frumos”, „duioșie”, „tandrețe”. Ea rămâne inacceptabilă, cu atât mai mult cu cât chiar și vorbele își pierd de-acum puterea tandreței:

 

aucun mot n’est assez tendre

pour ramener l’enfant des routes

qui se perd dans la tête

d’un homme au bord de la saison

il regarde la voûte

et regarde l’abîme

cloisons étanches

la fumée dans la gorge

le toit s’effrite

(niciun cuvânt nu e destul de tandru / pentru a-l readuce acasă pe copil de pe drumurile / care se pierd în capul / unui om la limita timpului / privește bolta / privește abisul / zăvoarele etanșe / fumul în gâtlej /  acoperișul se face fărâme)

 

La unul din capetele căii stelelor de mare. Ultima treime a poemului revine la descrierea, de data aceasta liric-directă, mai apoi oficios-apoteotică, a căii stelelor de mare, dintr-un loc în care e situat eul poetic, parcă la unul din capetele căii marine concrete dintre Franța și Spania, unde se organizase sprijinul Madridului asediat (poate fi vorba chiar de orășelul balnear Argelès-sur-Mer, port francez situat aproape de granița spaniolă, de unde puteau să se fi îmbarcat voluntarii și să fie aduși la întoarcere combatanții răniți din războiul civil spaniol).  Aici calea stelelor de mare pare a fi o metaforă aproape stereotipă ― și nu a absențelor, ci a unor prezențe programatic-ideologice ― pentru traseele „de peste mări și țări” ale combatanților republicani, veniți în Spania, mai de pe tot globul. Nu puțini dintre aceștia erau comuniști (cum comunist era la acea dată și autorul acestui poem), purtători de stele roșii și având privirile ― dacă e să citim realist-socialist ultimele două versuri ale poemului ― pline de certitudinea din care va izvorî lumina lumii (o lumină ce vine, desigur, de  la răsărit)

 

Iată acest final apoteotic, retoric-închis (versurile 115-127):

 

ouvre-toi cœur infini

pour que pénètre le chemin des étoiles

dans ta vie innombrable comme le sable

et la joie des mers

qu’elle contienne le soleil

dans la poitrine où brille l’homme du lendemain

l’homme d’aujourd’hui sur le chemin des étoiles de mer

a planté le signe avancé de la vie

telle qu’elle se doit de vivre

le vol librement choisi de l’oiseau jusqu’à la mort

et jusqu’à la fin des pierres et des âges

les yeux fixés sur la seule certitude du monde

dont ruisselle la lumière rabotant au ras du sol

(deschide-te, inimă nemărginită / pentru ca să poată intra calea stelelor / în viața ta nenumărabilă ca nisipul / și bucuria mărilor / pe care-o conține soarele / în pieptul în care  strălucește omul de mâine /  omul de azi aflat pe calea stelelor de mare / a plantat semnele avansate ale vieții / așa cum trebuie trăită ea / zbor liber ales de pasăre până la moarte / și până la capătul pietrelor și vârstelor / cu ochii ațintiți spre  singura certitudine a lumii / din care izvorăște lumina ce netezește temeliile)

 

Calea stelelor pare a fi aici experiența confruntării dintre „buni” și „răi”, prin care primii, oamenii de astăzi, vor fi sădit germenii vieții, așa cum merită ea să fie trăită de oamenii de mâine, în deplină libertate, până la sfârșitul timpurilor, cu ochii mereu ațintiți spre singura certitudine din care ar izvorî veșnic lumina. Și n-am fi departe de clișeele odelor închinate utopiilor comuniste. Citit însă în contextul întregului poem, finalul pare a fi unul „conjunctural”, un gen de „lipitură”, precum un semn de satisfacere a vreunei „sarcini de partid” (comunist, desigur)

 

Curenții de adâncime ai poemului ne sugerează însă un alt „final” și o altă posibilitate de interpretare a întregului poem, cu semnificații mai apropiate de o poetică a prezenței absente (numită de noi en creux), decât de una a prezenței depline a unui episod tragic dintr-o revoluție mondială eșuată, dar care va fi pregătit doar experiența necesară victoriei definitive, în viitor, a unei astfel de revoluții. E vorba de a găsi motivația poetică a unor pasaje care contrazic acest final de clișeu al unei poetici a „prezenței”.

 

Atavisme, anarhii, futurisme. Ultima treime a poemului (versurile 78-114), până la finalul reprodus supra, revine la definirea imaginii centrale, aceea a căii stelelor de mare. „Calea” pare să unească cei trei termeni opuși, propuși ca titlu pentru acest paragraf.

Atavismul. Din punct de vedere zoologic, stelele de mare sunt dintre cele mai vechi viețuitoare de pe pământ, avându-și originea în urmă cu peste o jumătate de miliard de ani. Spre deosebire de om, neglijent cu propriul lui mediu, stelele de mare sunt cele care asigură un fel de prezervare a echilibrului ecologic în mările deschise (stelele neputând supraviețui, deci, nu numai în vreun borcan mizerabil, – ca în pelicula lui Man Rey -, dar nici măcar în mările închise, cum este, de pildă, Marea Caspică). Ele sunt omnivore și filtrează totodată apa oceanelor. Ființe miraculoase din multe puncte de vedere, stelele de mare, deși nu pot supraviețui mult timp în afara apei, au capacitatea de a-și regenera membrele, de a redistribui căldura corporală în brațe atunci când sunt lipsite un timp de răcoarea apei. Își folosesc cu pricepere aceleași brațe pentru a reveni la starea inițială, în cazul în care sunt răsturnate de valuri. Stelele pot folosi „mijloacele de deplasare”, fixate pe membre, în orice direcție. Comportamentul lor este totodată  „individualist”, dar cu roluri, funcții și efecte „comunitare” în viața oceanelor. Semnificația firească a acestor viețuitoare în poem pare să evoce o anumită permanență a confruntării cu pericolele de tot felul, ca trăsătură „atavică” a vieții.

Anarhii. Spre deosebire de stelele de mare, oamenii sunt prezentați drept niște jefuitori ai mărilor, cum și sunt numiți în poem, ființe mai degrabă anarhice, aflate – ca în epoca evocată de text – între două sfere de semnificații opuse ale stelelor de mare : cea naturală, numită aici „atavică”, pe de o parte și una contrară atât naturii fizice, cât și anarhiei individualist-sociale a omului, pe de alta.

Această a treia tendință o putem numi constructivist-futuristă, una care conferă o altă semnificație imaginii stelelor, pentru ea doar roșii, cum este de fapt și culoarea dominantă a stelelor de mare. Pentagrama roșie este imagine sau chiar simbol, (întrucât nu mai poate fi vorba aici de ființe). E vorba de valorile împrumutate de bolșevici și de alți „futuriști”, din limbajul „constructivist” al masonilor. După cum se știe, steaua roșie a comuniștilor a fost instituită ca simbol social-politic de către un important conducător comunist, Leon Troțki, fost membru activ al unei vestite loji masonice, amintit printre altele și ca autor al unui tratat (pierdut) despre masonism. Și tot L. Troțki pare să fi fost și teoreticianul cel mai cunoscut al ideii bolșevice de „om nou” sau „omul de mâine”(expresie existentă, cf. supra, și în finalul retoric și, deci, mai puțin poetic al poemului analizat).

 

Adevăratul final al poemului (versurile 78=104). Eul poetic e situat parcă la unul din capetele, cel dintre orties (urzici) al căii stelelor de mare, în timp ce frații săi urlă de durere la celălalt capătt.

 

il faut les prendre intactes

ce sont les mains de la mer

que l’on offre aux hommes de rien

glorieux chemin sur le chemin des étoiles de mer

«alcachofas alcachofas» c’est mon beau Madrid

aux yeux d’étain à la voix fruitée

qui est ouvert à tous les vents

vagues de fer vagues de feu

il s’agit des splendeurs de la mer

il faut les prendre intactes

celles aux branches cassées renversées

sur le chemin des étoiles de mer

où mène ce chemin il mène à la douleur

les hommes tombent quand ils veulent se redresser

les hommes chantent parce qu’ils ont goûté à la mort

il faut pourtant marcher

marche dessus

le chemin des étoiles de mer par colonnes d’incertitude

mais on s’empêtre dans la voix des lianes

«alcachofas alcachofas» c’est mon beau Madrid aux feux bas

ouvert à tous les vents

qui m’appelle – longues années – des orties

c’est une tête de fils de roi fils de putain

c’est une tête c’est la vague qui déferle

c’est pourtant sur le chemin des étoiles de mer

que les mains sont ouvertes

elles ne parlent pas de la beauté de la splendeur

rien que des reflets de minuscules cieux

et les imperceptibles clignements des yeux autour

les vagues brisées

pilleurs de mers

mais c’est Madrid ouvert à tous les vents

qui piétine la parole dans ma tête

«alcachofas alcachofas»

chapiteaux des cris raidis

(trebuie luate intacte / sunt mâinile mărilor / oferite oamenilor de nimic / glorioasa cale de pe calea stelelor de mare / «alcachofas alcachofas» [anghinare, anghinare] este frumosul meu Madrid / cu ochi poleiți și voci înmiresmate / deschis tuturor vânturilor / valuri de fier valuri de foc / e vorba de splendorile mării / trebuie luate intacte / cele cu brațele rupte răsturnate / pe calea stelelor de mare / unde duce această cale ea duce la durere / oamenii cad cînd doresc să se ridice / oamenii cântă întrucât au gustat din moarte / dar trebuie să meargă /  mersul pe / calea stelelor de mare încolonați în incertitudini / dar oamenii se încurcă în liane de voci / «alcachofas alcachofas» [anghinare, anghinare] este frumosul meu Madrid  la foc mic / deschis tuturor vânturilor / care mă cheamă – de ani și ani – din urzici / e un cap de fiu de rege de fiu de curvă / e  un cap este valul care se sparge / și totuși pe calea stelelor de mare / mâinile sunt deschise / ele nu vorbesc de frumuseți sau splendori / ci numai de reflexele micilor ceruri / și imperceptibile micile semne din ochi împrejur / valurile sparte / tâlhari ai mărilor / dar e Madridul deschis tuturor vânturilor / cel care răsună în capul meu / «alcachofas alcachofas» / capiteluri de strigăte-mpietrite)

 

Marea însăși își întinde brațele spre oamenii de nimic: expresia pare a fi o hipalagă (cf. DEX=„procedeu stilistic prin care se atribuie unor cuvinte ale unei fraze ceea ce se potrivește altor cuvinte”; hipalaga e una din figurile specifice ale textelor moderne). În cazul nostru, în locul sensului așteptat pentru de rien, „de nimic” – „fără căpătâi, vagabond, golan, netrebnic; secătură”, apare un sens mai literal: care „n-au nimic” (de posedat, de pierdut). Sunt cei aflați „pe calea glorioasă de pe calea stelelor de mare” (adică pe drumul situat peste, deasupra, în prelungirea celui numit în poem „al stelelor de mare”), cel al Madridului asediat, evocat însă în termenii amintirii lui, a strigătelor vânzătorilor ambulanți (ce vor fi răsunat, desigur, într-o epocă pașnică). Asocierea Madridului cu „alcachofas”, cuvânt repetat de trei ori în acest final veritabil al poemului, asociază sferele de sens ale cuvintelor centrale din poem – chemin și les étoiles de mer căi de iubire și libertate, poate chiar de cereri și oferte ca într-un „schimb”, în interrelații pe care oamenii le-ar dori neîngrădite și care pot produce forme benefice sau mai puțin benefice ale „anarhiei”. Strigătul negustorilor ambulanți din Madrid evocă – tot en creux –  semnificații asociate vestitei legume sudice, a cărei legendă face din această plantă o sursă cu puteri afrodisiace, în Spania fiind asociată iubirii, conform unei cunoscute zicale : Tener corazón de alcachofa (varianta franceză: Avoir un coeur d’artichaut, ambele cu sensul de: „A se îndrăgosti ușor și multiplu”). Deci, în timp ce Madritul evocă tandrețe, prospețime și iubire liberă, la celălat capăt al căii stelelor de mare, unde e situat eroul liric și de unde provin imaginile nostalgice despre Madridul de altă dată, se găsesc les orties (urzicile), cu varianta marină les orties de mer (urzici de mare = numele uzual al meduzelor), cu semnificații de catacreză sau de metaforă lexicalizată a ceea ce este „iritant, dezagreabil, insuportabil” (cf. Trésor de la Langue Française Informatisé, TLFi). Chiar dacă acum Madridul mai e încă deschis tuturor vânturilor, dar şi unor vagues de fer vagues de feu (valuri de fier, valuri de foc). Pentru poem important e faptul că Madridul a rămas și dorise să rămână deschis, în pofida pericolului anarhiei care fusese pretextul (cunoscut de cititori) celor ce poartă în poem les bottes rigides des conquérants (bocancii rigizi ai cuceritorilor) (versul 49). Cele trei referiri diferite la chemarea alcachofas articulează trei stadii sau momente ale aceluiași mon beau Madrid (frumosul meu Madrid): 1) nostalgia perpetuă a eului liric, 2) orașul aflat deja în război (la foc mic) și 3) Madridul, încă ouvert à tous les vents (deschis tuturor vânturilor), dar în care este deja călcat în picioare apelul la alcacholas. Chemările de altădată sunt de-acum niște chapiteaux des cris raidis (capiteluri de strigăte-mpietrite). Ceea ce urmează e doar apelul final la utopie („lipitura” evocată de noi în paragraful anterior), o formulă retorică de a evoca prezențe imposibile, întrucât sunt iremediabil absente : Federico Garcia Lorca, Madridul iubirii universale spre care fusese trasat le chemin des étoiles de mer și, desigur, „viitorul luminos” promis de niște étoiles rouges (stele roșii).

 

*E vorba de poemul lui Tristan Tzara Sur le chemin des étoiles de mer, în Poésies complètes, Paris, Flammarion, 2011, p.828-831

**Acest text constituie prima variantă, în limba română, a studiului Sur le chemin des étoiles de mer ou l‘être en creux, apărut în franceză, traducerea de Margareta Gyurcsik în: Vasile Robciuc (coordonator), Les Cahiers Tristan Tzara, Tomes 5 & 6, Vols XXIV-XXX, Nos 106-152, Moinești, România, Vol 5, p. 249-255

 

 

 

 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *