Carența unui sistem perfect sau Cum te scapă dreptul roman de pedeapsa capitală

Nu trebuie, până la urmă, să fii neapărat un distins jurist, ci doar să ai o anume cultură clasicistă, ca să constați că, prin prevederi, implicații și recomandări, dreptul roman rămâne un sistem perfect; practic nu există aspect al conviețuirii umane semper ubique,  adică dintotdeauna și de peste tot,  pentru care să nu funcționeze soluții juridice romane; am insistat adesea asupra lor, cu exemple, deci nu voi reveni.

Cu atât mai mult intrigă faptul, când un jurist, dar nu unul oarecare, pentru că acela își vede de procese, ci unul cu funcție (supra)veghetoare, se ridică în apărarea penalilor și a celor încarcerați; este încălcat un principiu fundamental al dreptului roman conform căruia legea trebuie să fie de partea celui nedreptățit, mai concret a victimei. Că Europa, în degenerescența ei din ultimele decenii, acordă suprema diligență minorităților, deci și penalilor și condamnaților, asta e deja o problemă gravă, căreia însă, în frenetica noastră europenizare, trebuie să-i fim tributari chiar și când nu ni se cere explicit acest lucru sau unii își exprimă fariseica îngrijorare.

Dacă marea problemă a sistemului juridic românesc actual este cum să acorde cât mai multe eliberări condiționate, desigur că ne putem pune întrebarea la ce mai servesc condamnările? Dacă un condamnat la patru-cinci ani de penitenciar este eliberat după unu-doi ani, de ce – printr-un mic aranjament pecuniar –  n-ar fi condamnat din start la unu-doi ani și implicit eliberat condiționat înainte de a fi încarcerat? S-ar face economii substanțiale la bugetul sectorului respectiv.

Sistemul roman nu cunoștea acest gen de eliberare; iar despre pedeapsa aplicată criminalilor, nu are rost să vorbim în contextul  european actual.

Despre formele cele mai grave ale deviaționismului  (anti)uman, crima cu premeditare și violul urmat de decesul victimei,  am mai scris subliniind mereu perfecțiunea juridicului roman prin aplicarea pedepsei capitale (poena capitalis)  ca expresie a echilibrului balanței celei legate la ochi, între faptă și consecință penală.

bizar

Și totuși: cercetând și mai atent lucrurile, situațiile, constați că și mozaicii și creștinii își au adevărul lor, convinși fiind că „perfect e numai  Dumnezeu”.

Ca admirator nedisimulat al sistemului juridic romano-american fidel pedepsei cu moartea în cazul crimei cu premeditare și a violului asupra minorilor urmat de decesul victimei, am rămas surprins  (e dreptul meu democratic  să admir și să mă mir – rimă involuntară), fără să fie pentru prima dată, de o relativ recentă sentință a unui tribunal transatlantic care, în ultimul moment, i-a comutat pedeapsa unui abject multiplu criminal, în închisoare pe viață, fără posibilitate de eliberare ulterioară, deci condiționată nici atât, cum    s-ar întâmpla la noi (deja aici apare însă o problemă care sună a poveste, căci unde sunt oameni, e și târguială mârșavă); și aceasta, în ciuda insistențelor procurorilor, pare-se, și acolo, singurii cu adevărat obsedați de aplicarea lui iura legesque, și nu de „proză”, cum crede un fost președinte al României.

Din păcate, și pentru admiratori și pentru victime, toată ciudățenia pornește tot din admirabilul drept roman;  criminalul trebuie să fi avut un foarte bun avocat care a reușit să convingă juriul că clientul său e bolnav psihic deci, în final, iresponsabil de crimele săvârșite. În primul rând nu știm cine l-a plătit pe apărător (cert nu pleda pro bono), căci spune dreptul roman advocati officium non est gratuitum (serviciul avocatului nu este gratuit), mai ales când vrei sau vor alții să te scape. Mai apoi – și mai bizar – un drept care nu iartă nici ticăloșiile (uneori fără vârstă)  copiilor (minor in delictis maior habetur – în privința delictelor, minorul e considerat major), vine cu salvatoarea soluție pentru criminalii de ieri, azi și mâine, judecați conform principiului  furiosus solo furore punitur (bolnavul psihic este pedepsit doar prin boala sa). Chiar mai mult și aproape incredibil, se adaugă faptul că „un bolnav psihic poate face testament în momentele  de întrerupere a bolii”, caz care necesită desigur strânsa colaborare între psihiatru și avocat, ambii de înaltă clasă, dar nu supremă, spre a lăsa loc și unor viitoare procese de moștenire (căci e uman, aproape nobil să ne gândim și la bunăstarea altor profesii).

Iată deci, cum și un sistem în chiar perfecțiunea sa  își poate vădi… imperfecțiunea , dând o șansă de neînțeles și bolnavului dar în egală măsură și simulantului care, chiar absolviți prin sentința judecătorească de pedeapsa capitală, rămân doar prezumați, căci acta simulata veritatis substantia mutare non possunt (actele simulate nu pot schimba substanța adevărului). Ciudat e că într-un alt loc, sugerând tocmai pedeapsa capitală, se spune că de morte hominis nulla est cunctatio longa (când e vorba de moartea unui om nu se ezită îndelung).  Desigur, cu cât mai puține comutări de pedepse capitale în închisoare pe viață, cu atât mai bine… Statelor Unite și contribuabililor lor, căci, în privința Europei, criminalii nu numai că scriu cărți optim vandabile (așa că nu văd ce vină au găinarii români ajunși încarcerați – scriitori în ultima vreme??), dar, indiferent de numărul victimelor (vezi Norvegia), așteaptă cu frenezie eliberarea, după un număr ridicol de ani de detenție în condiții de hotel (cam de două-trei stele). Și din acest punct de vedere, Europa prezintă semne sigure de degenerare.

Dacă încarcerații noștri de lux dovedesc totuși preocupări subtile, redactând cărți ce vădesc studii profunde (făcute de alții, că un ban nu strică) în diverse domenii, în sistemul scandinav lucrările sunt axate, nu o dată, pe propriile fapte; să zicem Cum l-am omorât pe …, sau Eficiența masacrului de grup; nu am citat exact, neavând copyright-ul necesar.

De altfel, o grijă cel puțin la fel de evidentă se manifestă față de pedofili și violatori. Că dreptul roman spune, printr-un poet însă  – Iuvenalis – maxima debetur puero reverentia (copilului i se cuvine supremul respect), nu mai impresionează nesimțirea europeană, deci nici pe cea românească comunitar-europenizată; după cum o serie de întâmplări și evenimente nu au nimic cu principiul femina est finis familiae (femeia este măsura familiei).  Dimpotrivă, aplicarea unor principii degenerative pseudo-creștine de tipul „bătaia e ruptă din Rai”, ajunge  să fie adesea cunoscută doar printr-o anumită  presă  care însă nu dorește neapărat dreptatea  cât scandalul, încadrându-se – culmea – prin aceasta tot într-un principiu juridic roman  propter scandalum evitandum veritas non est omittenda  (nu trebuie părăsit adevărul pentru a evita un scandal). Mai mult, „în caz de necesitate, nepermisul devine permis” (propter necessitatem illicitum efficitur licitum).

Abuzurile împotriva femeilor ar trebui pedepsite cu atât mai exemplar cu  cât chiar dreptul roman vorbește de o anume slăbiciune a lor, ca atare infirmitati mulierum non caliditati consultum est (slăbiciunea femeilor este protejată, nu meschinăria). În fine, trebuie înțeles că „se pedepsește pentru a nu se face nedreptate” (punitur ne peccetur). E drept, cam greu de înțeles pentru unii…

Dar, în privința pedepsirii violatorilor, chiar nu m-aș mai întoarce la dreptul roman, nici n-aș opta pentru discutabila (propusa și temporara prin efect)  castrare chimică. Dacă tot iubim noi, românii, tradiția târâtului în genunchi și a salivării repetative pe moaște și minuni de moment, de ce n-am aplica sănătoasa prevedere a Pravilei străbune, chiar foarte bune, în caz de anume nelegiuiri: „să se taie rușinosul mădular”.

 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *