Interviu RUBEN VERMEERSCH: Într-un fel, o poveste are întotdeauna ceva din noi înșine

Doina Jela în dialog cu Ruben Vermeersch, laureat  la Simfest Târgu Mureș, ediția a XIV-a

Întâlnirile cu oameni speciali nu ni se anunță întotdeauna ca atare. Între 14 și 20 august 2017, am fost invitată la Târgu Mureș, la a XIV-a ediție a Festivalului Internațional al Televiziunilor și Producătorilor Independenți, în cadrul căruia  se organizează și un târg de carte. Anul acesta organizatorii, C0rina Ruja și Ionuț Ceaușescu, au inclus și o dezbatere AZIR  pe probleme de presă.

 L-am văzut prima dată pe Ruben Vermeersch în autocarul care ne ducea  în prima zi de Simfest,  acesta e, pentru cine nu-l știe deja,  numele festivalului,  de la Târgu-Mureș la Sângiorgiu de Mureș.  Colega mea, Teodora Stanciu,  mereu plină de solicitudine și atentă, mi-a atras atenția asupra unui tânăr care stătea singur pe un scaun, privind pe fereastră. Eram după vreo șapte ore de condus, am lăsat să treacă sugestiaTeodorei  să ne ocupăm de  acel invitat probabil nou, poate timid, neintegrat încă într-unul dintre grupurile de cunoștințe vechi, prinse spontan  în  conversațile  animate obișnuite în asemenea împrejurări. L-am văzut ulterior mai mult decât integrat, cum rezultă dintr-o poză cum nu se poate mai haioasă luată de mine a doua zi, în curtea unei mânăstiri.

 I-am văzut apoi, aș zice printr-un simplu noroc, producția  cu care s-a prezentat în festival, și am avut certitudinea că văd filmul unui artist cu totul și cu totul special, filmul cuiva despre care  peste ani  se va vorbi ca despre unul dintre marii regizori ai timpului. Specia aceea de artist capabil de o privire nouă, proaspătă, inedită, surprinzătoare, asupra lumii, despre care par să știe totul și ceva în plus,  pornind mai mereu de la o nimica toată. Printr-un noroc, fiindcă în Simfest au fost prezentate vreo 80 de filme, au fost expoziții, lansări, workshopuri, multe evenimente de mare nivel, și nu prea știai unde să te duci mai întâi.  Pe scurt, Applause Man a fost un film care m-a amuțit. Tot ce am putut să-i spun lui Ruben Vermeersch imediat ce s-a terminat proiecția a fost că ne-a oferit un film de Cannes și că aș vrea să fac cu el un interviu pentru ca românii  care  citesc și iubesc filmul să se obișnuiască de pe acum cu numele lui.

Ceea ce și fac, fiindcă filmul lui, ca atare, este ușor de accesat pe you tube, la fel ca informațiile pe care nu le dau eu aici despre regizor.

 

Doina Jela: Dragă Ruben, a fost o mare plăcere să te cunosc la Târgu-Mureș  și să văd extraordinarul  tău film,  Applause Man. Spune-mi, te rog, mai întâi, ceva despre tine și festivalul Simfest, organizat așa de bine de Corina Ruja și Ionuț Ceaușescu  acolo. Cum ai descoperit tu festivalul acesta românesc ?

Ruben Vermeersch: Nu știam dinainte de Simfest. Ei sunt  cei care m-au găsit pe mine și mi-au cerut să vin. Am fost foarte încântat de  primirea caldă care mi s-a făcut la acest festival cu totul special. Nu știam la ce să mă aștept, dar m-am simțit primit ca într-o familie mare. (Cred că ei aflaseră despre Applause Man, după ce filmul a intrat în selecția de la alt festival, Astra Film din Sibiu. Dar nu sunt sigur.)

Nu ai nici 30 de ani, arăți ca un adolescent, iar filmul tău pare să fie lucrul temeinic făcut de un om foarte experimentat  în domeniu, treabă de maestru. Cât de veche este pasiunea ta pentru film ? Cât de îndelungată și  profundă  este experiența ta în cinematografie?

R.V. Dacă The Applause Man te învață ceva, atunci te învață să nu te iei după aparențe. Mă pasionează filmul de când mă știu. Am încercat să fac  primul meu  film de scurt metraj când aveam unsprezece ani. Pe locul nostru de joacă, mi-am adunat toți prietenii să facem un film de groază în pădure. Un an mai târziu, am făcut o continuare, l-am bătut la cap pe unchiul meu să ne fie cameraman și mi-am pus prietenii să repete un an întreg. Rezultatul n-a fost tocmai grozav, dar sentimentul  realizării unui film m-a captivat.  Pentru prietenii mei era pur și simplu o joacă, sau o făceau pur și simplu ca să-mi facă mie o plăcere, dar pentru mine era o treabă foarte serioasă. Mai târziu am început să joc în piese de teatru, unde mi s-au  încredințat câteva roluri principale. La 18 ani am intrat la Școala de film Ritcs din Bruxelles. Patru ani mai târziu mi-am trecut examenul de diplomă cu un film scurt în  Deșertul Alb din Egipt. Filmul ăsta a fost o grea încercare pentru mine,  dar am căpătăt multă experiență și  am dobândit cu el și câteva premii. În ce mă privește, nu eram mulțumit de talentul și abilitățile mele de scenarist și am  vrut să mă perfecționez. Așa că am studiat vreme de doi ani scenariul, la aceeași școală de film. După ce am luat diploma, în 2010, am început lucrul la două documentare : The Applause Man  și What about Eric? Ambele au avut premiera în 2014. What about Eric?  a obținut cele două mari premii pentru documentare din Belgia (Premiul Ensor pentru cel mai bun documentar la festivalul de film de la Ostend, și cel mai bun  documentar belgian la Docville). The Applause Man  a fost achiziționat de canalul public de TV din Belgia și a fost difuzat în 2014. Cu ceva  mici controverse locale  drept urmare. A câștigat și el câteva premii. (Premiul Découverte, la Festivalul de film de artă, Belgia și Simfest, România.) După el, am mai făcut trei documentare de televiziune și am scris primul meu scenariu pentru un film  de lung metraj.

MRTN6069

Spune, te rog, ceva despre poveste și despre Antoon De Pauw, personajul ales de tine pentru acest documentar. Spui în prezentarea din program că „este povestea unui om obișnuit  cu o pasiune  neobișnuită, care a  parcurs distanțe uriașe pentru a  colecționa aplauze, chiar dacă acestea nu-i erau destinate.” Povestea lui Antoon de Pauw, care moare atât de tânăr, nici treizeci de ani, parcă, i-am văzut și mormântul în film, începe ca o comedie, o glumă,  despre o manie un pic bizară, un pic stranie, dar nu mai mult, și se termină cu o dramă. Putem accepta că o pasiune poate fi periculoasă,  și chiar fatală, dar este valabil așa ceva și cu un inocent hobby, ceva fără miză, ca să spun așa?

Antoon De Pauw a fost un om obișnuit care a devenit o celebritate în anii ʼ90 fiindcă „fura” aplauze. La sfârșitul concertelor, spectacolelor  și oricăror evenimente la care le putea obține, apărea pe scenă, lângă protagonist și primea aplauzele. A devenit cunoscut pentru această adevărată pasiune pentru aplauze. Dar cred că pentru el nu a fost niciodată un hobby, a fost ceva serios chiar de la început. Cred că a fost obsedat, dornic, să trăiască o anumită senzație. Decât că a mers  cu un pas prea departe. Pentru cineva dinafară, asta arată ca orice distracție și orice joc la începutul lui, amuzant,  și  care destul de repede ia o întorsătură urâtă. Am avut întotdeauna ideea  să fac prima jumătate a filmului mai comică. Fiindcă  acesta este  primul sentiment  atunci când ești confruntat cu  povestea.  Te gândești că este nostim, fascinant și ciudat. Așa că am vrut să păstrez asta. Și totodată să seduc publicul prin râs, astfel încât să lase garda jos,  pentru ca apoi să sfârșesc  cu o tragedie în toată regula. Căci pasiunea lui s-a deteriorat repede, devenind obsesie. Cel puțin  așa gândesc unii dintre apropiații lui,  (intervievați ulterior de Ruben-reporter, în film, n.m.dj) dar noi n-o să fim niciodată siguri de asta. Tot ce știm despre motivațiile lui sunt simple presupuneri. Nu vom ști niciodată  adevărul întreg. Cred că Antoon și-a urmat până la capăt pasiunea pentru aplauze. El face  ceea ce mulți dintre noi nici măcar nu îndrăznim: să ne trăim pasiunea, să trăim pentru ea și, în consecință, să trăim pe deplin. Cred că mulți oameni se tem de asta. Așa încât, atunci când întâlnești o persoană cu o atât de stranie pasiune nu te poți abține să râzi, sau să consideri că e trist. Dar pentru Antoon asta înseamnă să trăiască o emoție adevărată. A încercat să facă și compromisuri, dar ele nu l-au mulțumit. Antoon  ne pune, în fond, dificila întrebare: este mai bine să-ți fi trăit până  la capăt pasiunea și să pierzi, ori să-ți pierzi pasiunea? Sau era el pur și simplu nebun? Fiecare este liber să-și dea propriul răspuns.

Ce vrei să spui când spui că a încercat să facă și compromisuri ? Te referi la slujba mai cuminte, pe care a acceptat-o, o vreme, la sugestia psihiatrilor ? Un moment de altfel de un foarte subtil sarcasm ? Adică aflat în culise, dădea semnalul de declanșare a aplauzelor de către figuranții dintr-un studio de televiziune ?

R.V. Da, să fie un șef peste aplaudaci, să răspundă de reacția publicului din studio pe timpul unui program TV,  era un compromis pentru el. Cinevca poate credea că ar fi trebuit să-i placă slujba aceasta, dar el probabil  o detesta. Acele aplauze nu erau reale,  nu erau autentice și pornite din inimă ațșa că nu l-ar fi putut niciodată mulțumi pe Antoon. A încercat, dar trebie să fi fost chiar o tortură pentru el. Este ca și cum l-ai fi pus pe Mozart să-i invețe pianul pe niște copii de doi ani.

Acestea fiind zise tu ai reconstituit într-un documentar viața acestui om ciudat, mort din cauza dorinței lui, nefaste și ridicole, de a dobândi aplauze. S-a dus să le fure pe ale lui Barack Obama, în  momentul investiturii și a dispărut/murit acolo. Decât că ai făcut-o dozând în așa fel efectele încât să emoționeze. Ai studiat documentarul  ca varietate de film  înainte ? Îți place mai mult decât ficțiunea?

R.V. Nu am studiat documentarul la școala de cinematografie.  Mi-am luat diploma în ficțiune și apoi alta în scenariu de film. Dar colegul meu de cameră de la școala de film a studiat documentarul și  cred că am căpătat virusul de la el. L-am ajutat în proiectele lui și am trecut eu însumi printr-un curs intensiv ducându-mă la Cairo și făcând un  documentar scurt  despre un  șofer de taxi fără un picior pe care l-am cunoscut în timp ce filmam  proiectul de diplomă. A fost și asta o experiență dificilă în special fiind nu-l puteam găsi. Nu aveam cum să-l contactez, adresă, telefon,  știam doar barul de unde-și lua clienții. Dar n-am  găsit nici personalul barului, fiindcă acesta era în renovare. În cele din urmă am putut lua legătura cu barul când s-a redeschis. În tot acest timp șoferul de taxi fusese în fața hotelului meu.  După aceea, l-am găsit și  m-am ținut după el o săptămână. Scurtul meu film a fost achiziționat de un post de televiziune și asta m-a ajutat să-mi recuperez investiția. Dar mai important, mi-a furnizat materialul și experiența necesare pentru a face un alt documentar. Am convingerea că nu înveți decât făcând, așa că încerc să fac cât mai multe lucruri posibile și să învăt cât de mult posibil. Am dorit să fac documentare fiindcă privind viața și încercând să-i dai un înțeles este cea mai bună școală de film pe care o poți face, personal și profesional.  Să-ți dezvolți abilitățile,  dar să-ți perfecționezi  și ochiul care privește lumea, și punctul de vedere  propriu. Pentru mine este unul și același lucru: să faci film. Că este ficțiune sau documentar, nu are nicio importanță.  Ai o poveste de spus, ai ceva ce vrei să împărtășești cu ceilalți și cauți modalitatea de a traduce asta într-o lucrare audio-vizuală. Știi ce vrei să spui, transpui poveștile și sentimentele în imagini,  ca să ajungi la public. Asta-i tot.

MRTN6151

Revenind, din punctul meu de vedere, ideea majoră a scenariului tău este aceasta: noi toți  suntem mai mult sau mai puțin dispuși să plătim prețul unei mari pasiuni. Dar aici avem totuși, o simplă și inocentă și până la urmă banală „manie” care este finalmente  la fel de periculoasă și de… costisitoare ca o mare pasiune. Ți-am spus după vizionarea filmului la Târgu Mureș  că personajul tău mi-a amintit de un alt belgian, faimosul „entarteur” Noël  Godin,  care nutrește un hobby  la fel de periculos ca al lui Antoon De Pauw. Îl cunoști? (dacă nu, aruncă-ți o privire pe youtube, te rog. Godin obișnuiește de vreo patruzeci de ani să  aleagă câte un personaj public la care-l deranjează, să spunem simplificând, decalajul dintre imaginea publică și persoana reală, caută un loc unde îl surprinde cât mai înconjurat de mulțimi și de reflectoare, un aeroport, un târg de carte, un foaier de teatru, și-i aruncă în față o tartă. A avut procese, a luat bătaie, a fost dus la poliție, etc. Nu s-a lăsat, ba chiar s-a „dezvoltat” cu anii, având o echipă extinsă, cred că și un juriu cu care se consultă când își desemnează victima : figuri celebre, filosofi, artiști, politicieni.) Există ceva similar între Godin și Antoon de Pauw al tău ? Pot să îi  iau pe ambii ca pe niște eșantioane de umor  belgian? Spune-mi ceva mai mult despre acest umor, te rog.

R.V.  Nu-l știam pe  Noël Godin, dar știu  când  i-a aruncat tarta pe față lui  Bill Gates. Eram copil și s-a dat la toate știrile. La prima vedere există într-adevăr ceva similar  între acțiunile lui și cele ale lui Antoon, dar Antoon  nu a atacat niciodată pe cineva. Dacă privim un pic mai în adâncime, Antoon nu s-a declarat niciodată împotriva cuiva sau având o anumită agendă.  Așa încât orice comparație se oprește aici. Nu știu dacă există ceva ce s-ar putea numi umor belgian. Dar cred  că suntem  foarte conștienți de cât de mici și de absurzi suntem noi, ca țară.  Nu ne luăm prea mult în serios și ne place să râdem de oamenii care se iau prea mult în serios.  Există ceva tragic în asta  și cel mai bun umor este amestecat cu tragicul. La fel, dacă ești mic,  trebuie să-ți cauți  mijloace creative de a conta,  trebuie să gândești diferit, ceea ce devine din ce în ce mai greu în lumea de azi.

Marea asemănare dintre  Godin și Antoon era pentru mine exact  strădania de a atrage atenția asupra lor înșiși. Dar acum  putem deja să dezvăluim marea deosebire dintre ei. Godin  există, dar Antoon De Pauw NU este un personaj real ! Chiar dacă tu ne arăți articole cu el, reportaje de televiziune, fotografii în ziare, prieteni, familie, chiar mormântul lui cu flori proaspete, într-un cimitir belgian. El este un personaj fictiv, inventat de tine și asta a fost marea surpriză a festivalului. În cele din urmă a fost pentru noi toți o glumă bună,  și chiar o farsă,  fiindcă filmul tău este un mockumentary. Ne-ai făcut să plângem moartea cuiva care nici n-a existat. De ce un mockumentary (joc de cuvinte cu rădăcina într-un verb francez, se moquer,  a-și bate joc, n.m.dj) ?

R.V. Fiindcă forma susține conținutul. Nu-l cunoaștem pe Antoon și nu-l vom cunoaște niciodată. Tot ce avem  sunt piese dintr-un puzzle din care să construim imaginea lui. Imaginea asta va fi întotdeauna o  construcție. Când lucram la celălalt documentar al meu, What about Eric? mă întrebam: l-am  înfățișat pe Eric în chipul cel mai adecvat? Ce se întâmplă dacă nu am făcut-o ? Există  un fel pe care să-l numim cel mai adecvat?  Sentimentele acestea de îndoială și de responsabilitate  s-au impregnat în filmul The Applause Man.  Un mockumentary  ne spune ceva despre puterea filmului și  relația sa periculoasă  cu adevărul. Ne place să avem o credință, să credem, asta ne face oameni, dar tot asta  ne face și vulnerabili, în același timp. Nu ne place să  fim  răniți de adevăr, așa încât ne  protejăm prin construcții mentale. Mocumentarele,  când sunt făcute bine, șubrezesc aceste cuști protectoare.

MRTN6082

Acum spune-mi  ceva despre „controversa locală”  în jurul  filmului tău  Appplause Man după ce s-a difuzat la televiziune.

R.V. Filmul a fost programat în timpul rezervat documentarului în programul canalului respectiv.  Acolo se știa că era un fake, dar  au omis intenționbat s-o spună. Ca urmare  o mulțime de oameni au crezut că este pe bune. A doua zi unul dintre foarte importanții noștri critici de film m-a contactat, fiindcă a vrut să scrie despre Antoon și a ținut neapărat să-i ia un interviu. Dar mai întâi a făcut unele verificări. După vreo oră și ceva  m-a sunat din nou ca să-mi spună că n-a putut găsi nimic despre el  în afară de referințele la film. Atunci i-am explicat foarte frumos că totul era o înscenare.  S-a gândit că era pur și simplu fantastic și  a vrut să  scrie un articol  pentru a dezvălui adevărul.  Și așa am avut un articol în ziarul de week end  dezvăluind adevărul. Dar pe rețelele sociale nu toată lumea s-a amuzat  aflând ca au fost trași pe sfoară. Au fost pe rețele  ceva critici cum că televiziunea nu  trebuia să fie complice și nu trebuia să răspândească informații false.  Am  avut parte chiar de câteva mailuri furioase.  În opinia mea  asta însemna că făcusem un film bun. Sau măcar era un semn că oamenilor le-a păsat suficient de el înxcît să reacționeze, ceea ce ne și dorisem.

Cum este cu  castingul pentru un „mocumentar”, (la noi se numește docuficțiune deși nu e tocmai același lucru)?  Sunt regulile diferite de cele dintr-un documentar adevărat, sau de ficțiune, sau de o docudrama care-și dezvăluie convenția de la bun început?

Nu poți în „mocumentar” să distribui actori cunoscuți, se înțelege de la sine. Așa că  te duci și cauți talente nedescopeirte, actori aflați la început de drum, prieteni sau chiar oameni în ipostaze reale. De pildă, agentul de securitate era un agent de securitate adevărat. Nu l-am văzut niciodată înainte,producătorul mi l-a sugerat. L-am instruit cinci minute înainte de a filma și i-am folosit nervozitatea în propriile mele scopuri. Mai târziu am auzit că el l-a mai înlocuit în ultima clipă pe încă un agent de securitate.  Filmarea a fost foarte rock and roll.  Am folosit un fost profesor al meu  de la școala de film într-un rol.Nu mai știu precis, dar se pare că nu i-am spus în timpul filmării că este vorba de un fals. I-am spus că  era o poveste reală și că el ia parte la o reconstituire. A venit la premieră și a știut numai ulterior, când am spus publicului întreaga poveste, la sfârșitul  proiecției. I s-a părut foarte nostim. Slavă Domnului.

MRTN6212

Povestea lui Antoon este foarte emoționantă, impresionantă, înduioșătoare. Există în realitate un model care te-a inspirat? Are ceva din tine însuți Antoon? 

R.V. Într-un fel, o poveste are întotdeauna ceva din noi înșine, cred că trebuie să aibă întotdeauna, dacă vrem să aibă efect. Are ceva din tânărul cineast care-și ascultă pasiunea, însetat de dragoste, elogii și atenție. Este o legătură foarte ușor de făcut. Dar mai e și întrebarea: fac filme pentru elogii și atenție, sau le fac pentru arta în sine? Care este motivația mea reală ? De ce fură Antoon aplauze ? Este pasiunea lui una reală, dacă se bucură când primește atenție?   Atunci ce înseamnă că o pasiune este autentică?  Este a mea cât de cât autentică?

Spune-ne, te rog,  ceva despre celălalt film al tău What about Eric?

What about Eric? spune povestea lui Eric, african de origine, dar care trăiește în Belgia de aproape cincisprezece ani, după ce și-a petrecut copilăria în Congo. Eric are un singur vis: să se realizeze ca rapper după ce toate celelalte vise i s-au spulberat. Dar visele lui sunt perturbate de trecut. Încă de tânăr s-a simțit străin și respins în orașul în care se instalase recent, a luptat împotriva rasismului care l-a marginalizat, dar lupta asta i-a adus și mai multe probleme. Dificultăți de ordin social, adolescență în condiții grele, conflicte cu legea i-au pus pe umeri datorii greu de achitat. Cariera la care visa era singura lui ieșire. În tot acest timp el  încerca să-și păstreze zâmbetul. Filmul face o incursiune în mintea lui Eric unde vise, amintiri și prezent se ciocnesc. L-am întâlnit pe Eric în urmă cu opt ani. Eram încă în școala de film. Eric este cel care m-a descoperit de fapt. M-a sunat, fiindcă avea nevoie de un regizor  pentru unul dintre clipurile lui video. Imediat ce l-am văzut mi-a apărut ca un personaj de film. Unii oamenii sunt pur și simplu mai cuprinzători ca viața.  Ne-am înțeles foarte bine încă de la început și mi-a povestit viața. Eram uimit  de faptul că cineva cu tot acest trecut încărcat  și-a păstrat optimismul  și vrea să schimbe lucrurile în bine. Dar în același timp trecutul lui  continua să îi sufle în spate. Împreună cu colegul meu de cameră  am început să-l urmărim  vreme de trei ani, făcând un documentar despre viața și bătăliile lui. Am câștigat  două mari  premii pentru documentar în Belgia  și am făcut din Eric o vedetă. A fost  remarcat  de un director de casting german  și a primit rolul principal în cel mai bine vândut  film german din 2016. Cu două milioane de nemți care l-au privit în  prima lui performanță actoricească reală, iar el nici măcar nu  vorbește germana. Cum am spus, unii oameni sunt mai cuprinzători ca viața.

MRTN6348

Știu acum că Eric Kabongo este deja pe Wikipedia și pe o mulțime de site-uri. E celebru. Probabil și cu facturile la zi. Ce s-a întâmplat cu  actorul care l-a jucat pe  Antoon de Pauw? A fost tot așa de norocos  ca Eric? Fiindcă pare să fie și el un actor foarte bun. La fel de bun ca „soția” și ca „sora” lui.

R.V.  Jeroen Van der Ven (Antoon) a jucat roluri mici în mai multe seriale de televiziunbe și filme. Anul acesta a jucat primul lui rol într-un serial  de televiziune. (Generatie B). Îi place  mult să joace teatru, nu ține să se afle în lumina reflectoarelor, nu aleargă după ea, dar lumina reflectoarelor îl va găsi pe el fiindcă este un fantastic actor. http://www.imdb.com/name/nm3182725/

Carly Wys (soția lui Antoon) este o foarte respectată actriță în OLanda, nu foarte cunoscută în Belgia.  Am profitat de acest lucru. A fost fantastică improvizând la întrebările mele în lipsa oricărei repetiții. http://www.imdb.com/name/nm0927965/?ref_=nv_sr_4

Leen Diependaele este o actriță un pic ignorată de public, dar de un talent foarte proaspăt și autentic. Are și mai multe valențe artistic,  fiind  și cântăreață și pianistă, în formația ei cu un singur om : Samovar.  http://www.imdb.com/name/nm3325313/?ref_=nv_sr_1

Poți să ne spui ceva despre următoarele tale proiecte?

R.V. ÎN prezent editez episodul desprew inseste din seria documentară  „Er was eens”,  despre  muzeul de istorie naturală din Bruxelles.  Imediat ce-l termin,  reiau munca la scenariul pentru primul meu film de lung metraj.

D.J. Multumesc mult, Ruben, pentru conversația aceasta.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *