Kassia St Clair – Culorile și viața lor secretă (4)

Un politician britanic dintre cei mai severi a fost cel care a remarcat prima oară că în literatura greacă antică era ceva în neregulă în privința culorilor.

Willian Ewart Gladstone era un mare admirator al lui Homer. În 1858, în vreme ce pregătea studiul despre acest erou al său, Gladstone a întîlnit cîteva ciudățenii psihedelice. Desigur, metaforic vorbind, sprîncenele se puteau înnegri – de furie -, însă mierea putea fi cu adevărat verde? Ori marea ”întunecată ca vinul”, adică, bizar, de aceeași culoare cu boii, în vreme ce oile erau liliachii? Astfel s-a hotărît să treacă în revistă toate trimiterile la culori din opera scriitorului grec. S-a dovedit că melas (negru) era de departe cel mai frecvent, fiind menționat de 170 de ori, iar alb de 100 de ori. Urmau – cu o frecvență considerabil mai scăzută – erythros (roșu), folosit de 13 ori, în vreme ce galben, verde și purpuriu apăreau de mai puțin de 10 ori. Albastru nici măcar o dată.

Gladstone a considerat că exista o singură explicație: de fapt, grecii nu distingeau culorile. Sau, după cum s-a exprimat el, erau mai sensibili la ”modurile și formele luminii, și ale opusului…întunericul” decît la culoare.

În realitate, oamenii și-a dezvoltat capacitatea de a vedea color în urmă cu mai multe milenii, așa că de vină nu era cecitatea cromatică. Și nu numai grecii antici păreau să vorbească despre culoare într-o formă nefamiliară nouă.

 

*KASSIA ST CLAIR – Culorile și viața lor secretă, editura Baroque Books & Arts, 2017

Traducere din limba engleză de Mihai Moroiu

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *