Kassia St Clair – Culorile și viața lor secretă (3)

La rîndul lor, artiștii din alte vremuri aveau un raport cît se poate de diferit cu culorile lor față de cei moderni. Cum anumiți coloranți reacționau cu cei din jur, artiștii erau nevoiți să își conceapă compozițiile ținînd seama de combinațiile potențial fatale, evitînd ca ei să se suprapună sau să se învecineze.

Majoritatea pigmenților erau obținuți manual, fie chiar de artiști, fie cu ajutorul ucenicilor din atelier. Funcție de pigment, procesul putea pretinde obținerea de pulbere prin măcinarea unor roci sau manipularea unor materii prime dificile din punct de vedere tehnic sau chiar otrăvitoare. Pigmenții puteau fi obținuți și de la experți, printre care alchimiști și spițeri. Mai tîrziu au apărut și specialiști în comercializarea culorilor, care procupau pigmenți rari din toate colțurile lumii.

Abia spre mijlocul secolului al XIX-lea, artiștii au beneficiat cu advărat de o proliferare a pigmenților de-a gata (dar nu întotdeauna de încredere). Compușii ieftini, printre care azuriu, portocaliu-de-crom și galben-de-cadmiu, i-au scutit pe artiști să piseze sau să recurgă la specialiști lipsiți de scrupule și la amestecurile lor instabile, care se puteau decolora după doar cîteva săptămâni ori puteau intra în reacție cu alte culori sau chiar cu pânza. În relație cu inventarea tuburilor metalice pliabile pentru vopsele în 1841, noile culori au permis artiștilor să lucreze în aer liber și să-și scalde pânzele în pigmenții cei mai strălucitori, așa cum nu mai văzuseră până atunci.

Nu este de mirare că, pentru început, criticii nu au știut ce să spună: acele culori erau total neobișnuite, fiind de-a dreptul orbitoare.

 

*KASSIA ST CLAIR – Culorile și viața lor secretă, editura Baroque Books & Arts, 2017

Traducere din limba engleză de Mihai Moroiu

 

 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *