O anume admirație: între perfidie și inconștiență

Au trecut și glorioasele aplicații desfășurate sub semnul unității de nezdruncinat și a frăției de arme din cadrul alianței militare, precum și ziua Sfântului Ilie, ambele mediatizate mai cu seamă vizual;  dacă e să dăm crezare mijloacelor media, românii au fost din nou uluiți de demonstrațiile urmărite pe cerul capitalei de ziua ocrotitorului aviatorilor, mai ales că la celelalte accesul a fost interzis, cum e și firesc, iar după ce ți-a mai și căzut un obuz în curte, în mod cert îți piere pofta de joaca de-a războiul, dacă ai avut-o vreodată. În fapt, de mult nu mai constituie o noutate sau un motiv de (ad)mirare faptul că mijloacele media, video mai ales, manipulează ordinar așa-zisa informare a cetățenilor prin imagini, indiferent de țară sau continent; ceea ce înseamnă că și noi ne încadrăm perfect pe această linie. În esență, avem două posibilități: fie să urmăm îndemnul lui Noica, adică „să nu încetăm să ne mirăm”, deși în cazul acesta nu folosește la nimic, fie să-l urmăm pe subtilul Horatius care proclamă „nil admirari”, adică „să nu te mire nimic”, înțelegând și să nu pici în vreo admirație, ca o condiție a menținerii lucidității și, implicit, a fericirii.

Și totuși, lucrurile nu decurg așa cum ar trebui sau cum ar vrea unii, iar aceasta nu pentru că o anumită parte a presei ar fi mai corectă sau mai ticăloșită decât alta, ci fiindcă propaganda temeinică se face, sau ar trebui să se facă, perfect coordonat, iar pentru aceasta e necesar un Minister al Propagandei. Mulți se întreabă și azi, a proasta cum corect se mai zice, de ce național-socialismul german a avut așa priză în primii vreo zece ani, cel puțin? Pentru că avea celebrul – din păcate – Minister al Propagandei condus de persoane, nu atât de nebune cum le place unora să creadă și azi, cât de o inteligență perfidă, malefică,  mai mult decât punică, spre a-l parafraza pe Titus Livius cu referire la ostilul Hannibal.

bizar 81

Altminteri și în România comunistă, o anume propagandă a funcționat impecabil, iar așa-zisa dizidență, infimă numeric și ca efect, a făcut ca – vorba unui ziarist mai răsărit – 80% din români să se culce visând lin la conducătorul iubit Nicolae Ceaușescu, pentru ca apoi să se scoale a doua zi, în decembrie 89, cu revoluția, sau ce-o fi fost mișcarea respectivă. Incontestabil, acum se poate minți mai abitir și cu  augmentată nesimțire, pentru că uitarea istorică la români – o caracteristică definitorie   de care vorbea un mare român, același C. Noica – , se manifestă din plin. Tot mai puțini vor să creadă că înainte de 89, trei sferturi din români erau convinși că o duc bine, că magazinele cu alimente din țările vecine au rafturile pline pentru că „domle, ăia n-au bani să-și cumpere…”. Mai mult chiar că „domle, suntem totuși mari, numai noi le-am pus pumnu în gură la ruși!”. Din păcate, sunt șanse să ajungem din nou la autoconvingerea că suntem „cel mai tare din parcare”.

Într-una din ultimele luni ale anului trecut, un fost lunetist de elită (cum e întreaga categorie…) al armatei transatlantice, și-a exersat acuitatea vizual-profesională și acasă, trăgând „ca în Texas”, adică la Dallas și împușcând o sumedenie de polițiști, bătând filmul, cum s-ar zice. Pe un post tv românesc, cu pretenții naționale, se putea citi înfiorătoarea și bulversanta constatare: „O națiune în stare de șoc”. Evident, o imbecilitate de televizuină, ca și avertizarea devenită automatism verbal, despre imaginile care ne pot afecta emoțional (dar nu e sigur că o vor face…). Analizând întâmplarea, constatăm  în primul rând că, lunetistul, dezaxat sau nu, a făcut ce știa mai bine: și-a exercitat meseria (că profesie nu prea poate fi, professio fiind un termen al rostirii alese, chiar dacă prin numărul victimelor s-a dovedit a fi un… profesionist);  motivația e o altă poveste în care, probabil, fiecare își are dreptatea lui. În al doilea rând, s-a dovedit că o anumită admirație bățoasă față de categorii precum lunetiști, pușcași marini, aviatori militari, tanchiști și alții, ar trebui să țină cont și de asemenea posibilități; cu adevărat șocant ar fi fost de aflat  câți împușcați a avut la activ lunetistul în Irak sau în Afganistan, iar din aceia câți au fost pierderi colaterale, căci nu e corectă vânătoarea cu lunetă, nici de urși, nici de oameni.

Nu putem să nu observăm, dacă suntem cât de cât responsabili, că o anumită admirație inoculată copiilor, pentru zveltele siluete ale avioanelor F16 (mai ales de când avem și noi câteva), Mirage sau Suhoi, la spectacolele aviatice, e făcută omițându-se cu parșivitate perfidă rolul lor; nu cunosc din istoria ultimilor optzeci de ani bombardamente atât de punctuale încât să nu aibă preponderent victime colaterale, ba parcă premeditat; să amintesc doar Dresda, Hiroshima, Gaza, sau maternitatea din Belgrad. Nu mi se pare deloc admirabilă drăgălășenia stâlcită a unui copil care, întrebat de reporter, răspunde „vreau să mă fac pilot pe avion”, militar desigur. Nu vreau să combat o anumită admirație pe care o trezesc aviatorii militari prin… profesionalismul lor,  distrugător însă oricum am întoarce-o, dar cred că lor li se potrivește cel mai bine avertismentul lui Balbus (deși pe vremea lui nu existau avioane): „în război nu greșești de două ori!”, dar în cazul lor – regretabil – uneori nici în timp de pace. Nici răspunsul la întrebarea bine țintită „și ce ți-a plăcut cel mai mult din cele văzute?”, invariabil altminteri, nu e prea liniștitor: „mie mi-au plăcut avioanele de luptă și tancurile!”. Într-un fel e totuși bine că vom fi apărați, ceea ce înseamnă însă și că am fost atacați, aspect mai puțin îmbucurător. La fel de puțin îmbucurător e și prețul uman al apărării.

Prin urmare, revigorarea spiritului militarist și la noi e evidentă, dar mă întreb cui prodest, căci, precum în sursa expresiei latine, și aici se va pune problema cine e în spatele celui care ucide; când un aliat mărunt, precum noi, va executa misiuni de luptă, în spate va fi cineva; cu bugetul nostru militar (fie și de 2%, căci contează din cât e acel procent?) nu vom face război, căci spunea Cicero „Banii prea mulți constituie sursa de susținere a războiului”, or, nu e și nu va fi cazul nostru; ceea ce nu e rău; nu știu dacă într-adevăr va trebui să ne atace cineva – deci nu la telejurnal –  căci, credea Balbus „cele mai mari războaie izbucnesc din cauze neînsemnate”. Apoi, credea iubărețul Ovidius „Neînțelegerile și ura dau naștere la războaie crâncene”. Evident  că, deși nu constatăm nici o neînțelegere majoră sau ură primitivă, pregătirile par foarte serioase, una din părți afirmând solemn că tot ce face e pentru apărare, fără să fi fost atacat cineva; probabil în spiritul deja cunoscutului principiului roman „dacă vrei pace pregătește-te de război” (Si vis pacem, para bellum). Dar, așa cum au demonstrat-o romanii admirabil, acest lucru trebuie să-l facă cel mare și puternic, cel capabil să se înarmeze pe timp de pace, incontestabilele succese care au dus la nașterea Imperiului Roman dorit de toți din afară, fiind consecința unei armate multietnice cu conștiința unicității Romei; iar propaganda Acvilei veghind asupra lui SPQR a fost generatoare a marii istorii pe care o resimțim și azi.

bizar 78

Dar, pentru că (din păcate), singurul lucru, câștig adică (lucrum –  căștig, profit; și totuși există „ședințe lucrative”, pentru cei care se joacă pe celular, iar apoi iau indemnizație de ședință sau chiar salar),  pe care l-am moștenit de la romani, e neolatina noastră, tocmai o anumită mândrie belicoasă pe care o afișăm în ultima vreme, mă face totuși să sper că și în cazul marii chemări internaționale la luptă (parcă și Internaționala proletară zice „hai la lupta cea mare, rob cu rob să ne unim…”), să fentăm înțelept, fie și pe principiul, aparent neonorant, că „mămăliga nu explodează”. Dacă tot ne lăudăm cu o anumită înțelepciune strămoșească, seculară, să nu uităm că „înțeleptul trebuie să încerce totul, înainte de a recurge la arme” (Terentius); de fapt, până la urmă asta li se adresează tot celor care ne dirijează.

În sfârșit, chiar dacă vom avea și patriot-icele rachete (parcă ar fi mai bine să le închiriem, decât să le  cumpărăm), să sperăm că nu se va ajunge la ceea ce tare par să își dorească unii, căci trezirea la realitate va fi abia după primii morți (ai noștri) civili sau în uniformă. Recent, în Brexitania, sute de părinți vor să-l dea în judecată pe zâmbărețul premier din vremea când le-au murit copiii „la datorie”, cam colateral, pare-se, și cam departe de Londra, prin Irak. Acuzatul le-a explicat cât de îndurerat i-a trimis la luptă, adică să moară; ar fi credibil, dacă nu ar fi politician.

Și astfel,  după ce vor muri cât mai aiurea și cât mai mulți, lumea va fi uitat demult de lunetistul din Dallas (pentru unii – un serial remasterat), iar șocul va deveni cu adevărat internațional: dar și așa se vor găsi demenți și escroci: într-o mirabilă punere în scenă a operei Faust, la Covent Garden, un genial regizor prezintă trupele plecând la război, sub semnul gloriei strămoșești, iar „aranjații” care rămân acasă, îi încurajează purtând o pancartă cu inscripția „VIVE LA GUERRE”; spunea odinioară, dar nu demult, un tânăr, la o aniversare belicoasă, în țara vecină: „Decât să luptăm mereu pentru pace, ce-ar fi să gândim pentru ea”. Dar asta deja e S.F.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *